Pages Navigation Menu

Un Psalm pentru politica României

Un Psalm pentru politica României

articol caius

Sugerez tuturor oamenilor politici români, aplecându-se asupra Bibliei –asupra, de această dată , a ,, Vechiului Testament’’– şi, deschizând Cărţile Psalmilor, pe de-a întregul;dacă l-au parcurs, ori chiar îl ştiu bine, cred că merită să îl mai citească odată. Mă rezum să transcriu aici versetul 20, şi ultim din acest Psalm al fiilor lui Core, ,, Către mai marele cântăreţilor’’.  În acest verset se spune astfel:,, Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe care le tai’’

Îmi doresc să cred, dar în fapt vreau să ştiu, să fiu sigur, că, în ţara mea, nimeni nu este pus în cinste câtă vreme nu dispune de priceperea care îi este necesară. Am încercat însă a dezlega această idee, deloc uşor de aşezat într-o perspectivă generală, a lipsei de pricepere. Se vorbeşte adesea despre tehnocraţi – dar putem crede că tehnica este singura componentă a cunoaşterii, ori angajării, necesară  celor care pot sta,, în cinste’’ cu îndreptăţire? Evident că este stupid să crezi aşa ceva. A fi o persoană politică înseamnă, indubitabil, a fi pus în cinste, dar despre ce pricepere, ori lipsă de pricepere, este vorba în textul sfânt, care a parcurs în conştiinţa religioasă, ori  cel puţin filozofică, milenii?

Să ne centrăm mai întâi pe ,, Republica’’ lui Platon, acest filozof suprem ( Alfred North Whitehead, în secolul XX: ,, întreaga filozofie europeană constă din însemnări pe marginea paginilor lui Platon’’) pentru care niciunul dintre sistemele, sau regimurile, politice  din vremea sa, care aveau să fie, până acum aceleaşi, timp, deci, de o istorie întreagă, nu corespund nevoilor adevărate ale omului. El afirmă că în statele cu adevărat împlinite regii (înţelegem conducătorii) ar trebui să fie filozofi, ori filozofii să devină regi. Sunt departe de a fi un intelectualist, ca viziune politică, şi sunt cu totul de acord cu afirmaţia lui Theodor Roosevelt care a spus că dacă ar fi să aleagă între a face un guvern din zece profesori de cel mai înalt nivel, de la Harvard University, sau din primele zece persoane care apar în Cartea de telefoane a Bostonului ar alege varianta a doua. Aş spune totuşi că dacă pentru ,, priceperea’’ Psalmistului a filozofa nu este suficient, lipsa mondială de cultură în multe din mediile politice ale ţărilor lumii (din fericire, nu chiar din toate) corespunde cu siguranţă, faptului de a fi, ,, fără pricepere’’

Platon mai spune, însă, în ,,Republica’’, un lucru de care ar fi cazul  să ţinem cont cu toată seriozitatea posibilă: nu ar trebui să fie chemaţi a conduce statele, cetăţile, în Grecia vremii sale, decât persoane care nu îşi doresc, în fapt, să conducă popoarele.  Este evident că acela care îşi doreşte – şi mai ales persoana ce îşi doreşte intens acest lucru  - o face pentru satisfacţia sa. Am auzit recent, uimit, un comentator de televiziune care spunea că nu am putea alege o persoană care nu şi-ar dori el însuşi să devină preşedinte şi ar face-o la cererea partidului său. Mă văd obligat să îl prefer pe Platon, chiar şi în această problemă, noului intelectual, care nici nu am reţinut cum se numea sau, pur şi simplu, cine era, căci eroarea lui mi s-a părut descalificantă şi nu vrea să am judecăţi defavorabile nimănui, oricum nu în concret.

Revenind la problema lipsei de pricepere, iar prin Platon ajungând la filozofie, cred  că ar trebui să facem doar atât: să definim despre ce fel de filozofi ar putea să fie vorba fie în cazul ,, priceperii’’,  fie în cel al ,, lipsei de pricepere’’. Nu avem, în filozofie decât două principii motivând acţiunea umană, mai exact actul pragmatic şi, implicit, aspiraţia la existenţă. În primul rând este vorba de fericire, ca scop suprem al omului – este drept că această fericire poate fi concepută, sau trăită, în variate  moduri: pentru Socrate ea este echivalentă cu aflarea binelui, care implică o perfectă cunoaştere  de sine ( Gnothi Seauton); Epicur concepe fericirea ca fiind identică plăcerii,  plăcere nu lipsită de o împlinire spirituală încorporată în ea; pentru omul de credinţă, fericirea constă în apropierea de Dumnezeu – Mulţi zic: ,, Cine ne va arăta fericirea?’’ Eu însă zic: ,, Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale Doamne’’ ( Psalmul 4, al lui David, verset 6). În filozofia clasică, personalitatea care  în concepţia sa despre om pune accentul pe fericire este Spinoza; în psihologia secolului XX, nevoia de fericire este teoretizată de Erich Fromm. Oricum deschiderea către fericire a omului este tratată ca fundamentală atât în gândirea filozofică, precum şi în  cea politică – văzută fiind ca motivaţie a aspiraţiei la libertate individuală şi independenţă statală de părinţii fondatori ai naţiunii americane. Este evident că drepturile omului reprezintă condiţii şi căi ale fericirii. Fiecare cetăţean are dreptul să îşi caute drumul către fericire; omului politic – tot un cetăţean – nu i se poate refuza acest drept. Dar în calitate de conducător, de ,, om pus în cinste’’, cum urmează  a se motiva?

Mai există încă o teorie a îndreptăţirii omului în acţiune şi, implicit, o îndreptare a sa către o morală superioară. Immanuel Kant pretinde ca activitatea umană să stea sub semnul imperativului categoric. Ceea ce trebuie făcut, trebuie făcut indiferent de ceea ce îţi va aduce ţie – dar şi altora – actul în care te angajezi. Kant nu cere o renunţare ab initio la fericire, dar şi altora – actul în care te angajezi. Kant nu pretinde o renunţare ab initio la fericire, dar nu aceasta trebuie să decidă angajarea fiinţei umane în acţiune. Cum poate fi determinat ceea ce trebuia să fie făcut? Kant răspunde simplu: maxima acţiunii tale trebuie să poată fi luată drept maxima universală – este vorba  aici de un principiu decisiv. Nu se poate trăi într-o lume, nu poate exista o astfel de lume, în care să nu fie cultivată decât minciuna – poate foarte bine fi văzută lumea stând sub semnul adevărului universal, chiar dacă acesta apare în practică drept o perspectivă ideală a existenţei curente.

Cred că priceperea omului pus în cinste ar putea foarte bine să fie urmarea de către omul politic a principiului  imperativului categoric, afirmat ca atare de Kant, dar adus în istoria umană de către cei care au creat civilizaţiile, deci încă de la începutul acestora. A te lăsa să fi pus în funcţie fără a avea  priceperea necesară trebuie să fie un risc exorbitant căci nimic nu mi se pare mai adevărat şi mai primejdios decât acea ameninţare din finalul Psalmului 49. Experienţa politicii  proaste pare să fi fost deja făcută până în vremea marelui rege David – de ce am relua-o noi încă odată; toată istoria lumii este plină de efectele ei dezastruoase.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>