Pages Navigation Menu

Un american la Paris (Sau: De ce depinde binele şi gloria României)

Un american la Paris (Sau: De ce depinde binele  şi gloria României)

Imperiile, multă vreme, nu au înţeles a face altă politică decât aceea a forţei – orice poziţie a unui stat imperial era considerată în funcţie de capacitatea distructivă a respectivei puteri, capacitate manifestată, evident, prin mijloace militare. Charles De Gaulle scria, în cartea sa publicată acum peste optzeci de ani, în 1932, ,, Le fil de l’epee’’:  ,, axa lumii este dată de tăișul spadei’’, adăugând că aşa va fi mereu. Avea, Generalul, dreptate? Poate că da, în măsura în care se acceptă că, spre a rămâne axa lumii, sabia nu mai trebuie, neapărat, să fie trasă afară din teacă. Voi reveni asupra acestui punct.

Ciocnirile dintre statele de nivel imperial antrenează, în şocul lor  ţări şi popoare mai mici, care suferă grave distrugeri şi pierderi masive de vieţi numai pentru că geopolitic au fost prinse într-o încleştare a celor mai mari forţe militare ale planetei. S-au întâmplat catastrofe de acest gen, aducând grave distrugeri şi foarte însemnate pierderi de vieţi în ţările mai puţin puternice, aşa cum bine se ştie, implicând, ca simple exemple, Belgia, Olanda, Luxemburgul, Polonia, Cehia şi, nu în ultimul rând, Principatele Române şi, apoi, România însăşi.

Când însă aşa zisele mari puteri se angajează în enorme conflicte ucigătoare? Evident, mai întâi de toate, atunci când urmăresc să obţină avantaje teritoriale şi economice, ori poate doar economice,diminuând un sistem productiv concurent, şi ajungând la mari câştiguri prin intermediul industriei de armament şi, în general, al furniturilor destinate armatei. Pe fond însă, ciocnirile se produc odată ce existenţa umană, viaţa oamenilor, este dramatic devalorizată, sau când, în respectivul spaţiu geografic,  nu a fost niciodată suficient valorizată prin civilizaţie. Cum ar fi arătat zona europeană orientală dacă între Imperiile Rus, Otoman, Austriac, plus Regatele Ungar şi Polonez s-ar fi cultivat o multiseculară înţelegere şi conlucrare pragmatică? Nu este cazul de intrat într-o încercare de răspuns, căci, în chip sigur, aşa ceva nu avusese nicio şansă de realizare în trecut.

Războiul Rece a fost un mare exerciţiu, poate infinit de util umanităţii,  de păstrare a săbiilor în tecile lor, oricât de îndârjită a fost  înfruntarea şi de puternici şi pregătiţi oponenţii. America şi Rusia au ştiut – ori au învăţat din evoluţia istorică în care erau angajate – să nu lase libere forţele sălbatice ale posibilei catastrofe totale. Echilibrul terorii a funcţionat ca un convingător profesor al păcii. În cartea sa ,, La lecon de ce siecle’’, interviu acordat unui jurnalist italian, Karl Popper, aflat în ultimul său an de viaţă era întrebat de interlocutorul său, de ce a renunţat la relaţiile cu Andrei Saharov,pentru care avusese anterior o apropiată prietenie. Popper se explică – prietenul său Saharov, creatorul armei nucleare cu hidrogen sovietice produsese bombe de o fabuloasă putere, de cincizeci de megatone ( cele americane nu depăşeau zece Mt, considerându-se că obiectivele sovietice aveau o suprafaţă mai mică decât a celor occidentale) Cum aviaţia americană părea, la acel început de cursă a înarmărilor, superioară celei sovietice, Saharov a conceput un plan de atac venind din cele două oceane, asupra teritoriului american. A fost organizată,  la Kremlin, o conferinţă restrânsă a Biroului Politic al Partidului Comunist Sovietic, cu participarea comandanților  şefi de arme. Saharov şi-a expus planul; a luat cuvântul primul amiral al marinei sovietice. A declarat, fără a lăsa nimănui posibilitatea de replică, spunând că marina Uniunii sovietice are ca sarcină, şi scop, să lupte pe mare împotriva flotelor militare ale ţărilor capitaliste şi nu se vor angaja niciodată în masacrarea unui popor. Istoria acesta îi fusese relatată lui Popper de către Saharov însuşi. Un amiral comunist a avut momentul său de onoare în salvarea vieţii terestre şi s-a achitat perfect de sarcina care ar fi trebuit să fie aceea a oricărui om de care depindea destinul lumii, lucru la care Saharov a neglijat să se gândească . Ulterior el a luat Premiul Nobel pentru pace – în calitate de disident -, iar amiralului sovietic nu pare să i se mai fi acordat vreo atenţie.

În anii care au urmat Revoluţiei din 1989 am susţinut, în ţara mea, cu perseverenţă, necesitatea racordării României la politică şi la sistemul de organizare socială şi administrativă a Statelor Unite. Mulţi dintre oamenii politici români, activi încă de atunci, mi s-au opus – între timp ei au ajuns campionii  proamericanismului, o atitudine la care , într-o manieră mai curând modestă, continui să ader şi  acum. Am aflat de curând  – că mai toţi concetăţenii mei  – dintr-o sursă jurnalistică americană  - că România nu are nici un duşman. Lucrul acesta este foarte bun şi cred că  trebuie aşezat la baza politicii noastre externe actuale. Între timp am fost prins, în multe moduri, într-o viaţă activă şi din 1997 am funcţionat ca ambasador al României în Franţa. Membrii marcanţi ai partidului RPR ( Adunarea pentru Republică), al viitorului preşedinte Jacques Chirac, mi-au transmis continuu că m-au considerat, din primul moment, drept un apropiat al şefului lor. Am cooperat foarte bine, de asemenea cu membrii cabinetului preşedintelui Francois Mitterrand. Deţin una dintre cele două cele mai înalte – şi egale – demnităţi pe care conducerea Franţei le poate acorda unui neşef de stat. Spun acestea nu pentru a vorbi despre mine, ci pentru a arăta că o opţiune politică nu trebuie să oculteze alte opţiuni. În unele birouri oficiale , dar nu din Franţa şi nici din America, am aflat că mi se spunea – sper că era o glumă tandră – ,, American in Paris’’ – după titlul celebrei piese simfonice de George Gershwin. În momentul condamnării la moarte, emise în Transnistria la adresa lui Ilie Ilaşcu, am făcut apel,  în calitate de senator, de susţinere a anulării condamnării la Secretarul de Stat al SUA, şi prin intermediul ambasadorului rus, la Bucureşti,  Ministrului  de Externe al Federaţiei Ruse. Ambasadorul rus mi-a transmis mulţumiri, pentru modul în care am procedat şi mi-a transmis o consistentă încurajare. Mulţi, persoane nu lipsite de influenţă, s-au angajat atunci în apărarea lui Ilaşcu şi mişcarea tuturor acestora a reuşit.

Pe linia de demarcaţie  a căror forţe şi a căror proiecte istorice , ne aflăm?  S-ar  părea că avem şanse a deveni un adevărat banc de probă pentru cea mai bună cooperare politico-istorică între Statele Unite, Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. În determinarea succesului încercării acesteia rolul nostru nu poate fi mare, dar nu este nici nul. Să nu ratăm fie şi partea noastră minoră, în direcţionarea unui proces cu adevărat global . În ceea ce mă priveşte, cred  în buna intenţie a tuturor celor dinspre care iradiază  forţele ce se încrucişează în aerul de deasupra noastră şi în pasiunea tradiţiilor pe care le depăşim cu greu, din sufletele noastre.

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>