Pages Navigation Menu

Salvarea aparenţelor?

Salvarea aparenţelor?

Am luat în consideraţie, cu toată atenţia, soluţiile propuse, din perioada lui John Maynard Keynes şi până astăzi, deci metodele propuse de marii – foarte marii – economişti sau oameni politici ai planetei, ai ţărilor vaste şi puternice, sau mai modeste şi mai puţin capabile productiv, pentru combaterea crizelor economice. Economişti şi politicieni adesea s-au opus în privinţa adoptării, sau în sugestiile de adoptare a măsurilor anticriză. Un singur lucru nu s-a spus: că toate aceste măsuri nu fac decât un singur lucru – să ia bani de la cei care au puţini sau, oricum, nu prea mulţi, oameni nenumăraţi care nu au făcut nimic incorect sau ilegal în viaţă, de natură să provoace o stare de criză economică, decât cel mult faptul că au încercat să îşi păzească modestele lor acumulări, iar banii luaţi de la aceştia să fie daţi celor foarte avuţi, sporindu-le avuţia, chiar dacă aceasta s-a realizat prin însuşi procesul generării crizei.

În principiu crizele pot fi prevenite dar, în cazul în care această operaţiune profilactică nu a avut loc, iar criza  a apărut,  devine obligatoriu un tratament curativ.

Profilaxia constă, în principal, în refuzul acordării unor credite pe care, o analiză competentă şi  prudentă le presupune a fi neperformante. Dacă însă o criză s-a declanşat se pot constata două lucruri distincte care pot fi produse cu totul izolat sau pot fi constatate ca având loc mai mult sau mai puţin simultan. Care este condiţia de obţinere a unui credit neperformant? El poate fi aprobat din nepricepere, lipsă de inteligenţă sau neglijenţă. Asemenea cauze nu au cum fi frecvente – un comitet de risc funcţionează în orice bancă şi el asigură, în general, un sever control asupra capacităţilor profesionale proprii angajaţilor instituţiei, care sunt în drept să propună unele credite semnificative, sau un  mare număr de credite relativ mai modeste. De ce ar fi acordate numeroase credite, la un nivel valoric înalt,  unor proiecte de investiţii sau, în general, utilizări, dezavantajoase? Răspunsul este simplu: pentru ceea ce este dezavantajos, ca acţiune financiară, investiţie, consum la un nivel care se cere suficient susţinut, tocmai pentru acesta  solicitantul va căuta să motiveze oamenii băncii prin mită sau, mai simplu spus, bacşiş. Produsele de bună calitate – bunuri materiale sau proiecte – nu se cer susţinute prin coruperea decidenţilor, decât în cazul unui mediu extrem de corupt în ansamblu, impermeabil la o ofertă care poate aduce un avantaj instituţional finanţatorului cinstit, necorupt. Omul de bancă, aflat în sistemul de lucru cu publicul poate câştiga bani inacceptabil de murdari pe o asemenea cale, dar el este interesat în a se menţine în structura băncii, fapt pentru care va încerca să ofere acţionarilor dividende dincolo de posibilităţile permise de profitul instituţiei financiare. Elementul esenţial al băncilor prin care tind să apară crizele financiare se numeşte corupţie. Falimentul bancar afectează, în principal  oameni modeşti şi mulţi. Pot fi, evident, numeroase alte cauze de intrare în criză a unei economii, a finanţelor unei ţări, sau, împreună a finanţelor şi economiei, precum acţiuni speculative asupra monedei respectivului stat sau, acţiuni protecţioniste etc., dar despre orice ar fi vorba cei mai lezaţi vor fi totdeauna deponenţii relativ săraci ai băncilor, pe când marii posesori de capitaluri, inclusiv lichidităţi vor putea realiza inclusiv montaje din care să iasă avantajaţi.

O criză este declanşată – în această condiţie sunt puse în mişcare unul dintre următoarele mecanisme: se procedează după metoda  John Maynard Keynes şi statul se instituie în consumator – el ordonă comenzi pentru acţiuni publice, drumuri, construcţii, uneori spitale. Consumul de acest gen reprezintă o injecţie de capital în sistem, dar o injecţie cu un rezultat imediat, vizibil şi profitabil pentru contribuabil. Cel mai dur mijloc  keinesian  de relansare economică – şi, evident, cel mai eficient – este războiul. Făţărnicia economiei, falsitatea, constă, în acest punct al evoluţiilor critice în afirmaţia curentă conform căreia războiul este un adversar al capitalismului.

Un al doilea mijloc este injectarea directă de bani în sistem. Aici lucrurile au două aspecte. Unul, prezent şi în varianta Keynes de intervenţie, priveşte originea banilor; cel de al doilea se referă la calea prin care banii sunt introduşi în sistem. Am asistat eu însumi, odată cu România, la ştergerea datoriilor marilor companii aflate în imposibilitate de plată – acest mod de a proceda revine la a premia pe cel incapabil şi a lăsa în părăsire pe acela eficient, sau chiar de a-l exploata în favoarea nepriceputului sau escrocului.  Un oarecare sens ar avea premierea celui capabil  eventual prin avantaj fiscal, sau prin simplu aport de capital – pentru a face din el un jucător pe piaţa liberă încă mai competitiv sau cerând acestuia să ia sub un regim de holding băncile sau firmele slab productive, a căror capacitate şi competitivitate să o crească, obţinând ele însele – campaniile aducătoare de profit – un anumit avantaj financiar.

Ultima cale majoră a ieşirii dintr-o criză, propusă de economiştii lumii occidentale este devalorizarea valutei; aceasta, din nou, nu reprezintă altceva decât sărăcirea celor mai puţin avuţi şi deschiderea unei căi pentru specula accesibilă marilor proprietari de capital.

Câtă vreme crizele pot apare iar soluţiile lor se încadrează în rândul mijloacelor menţionate aici, dar  deci oferite de economia capitalului şi de politica acestuia, înseamnă că atât economia, cât şi politica, sunt sisteme de pradă a oricărei acumulări cinstite şi, astfel,modeste,minore,  singura soluţie salvând şi capitalul şi rezultatul muncii este premierea succesului investiţional real.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>