Pages Navigation Menu

Pe scurt despre stat şi eficienţa economiei libere

Pe scurt despre stat şi eficienţa economiei libere

investitii

Statul este un slab manager al economiei  – se repetă continuu. Criza economică mondială din anii 1929 – 1933 a debutat în ţara celei mai libere economii, care, totuşi, a apelat la o metodă în general etatistă de promovare a unei economii naţionale, şi anume la protecţionism. Managerul economiei al companiilor, instituţiilor, sistemelor economice este unul bun în măsura în care este bine selectat dar, mai ales, bine motivat şi, implicit, este bun în măsura în care obiectivele pe care le are de îndeplinit sunt bine alese. În timpul marii crize menţionate aici, pe când, reculul – sau prăbuşirea – economiile libere ajunsese  la dimensiuni de tragedie,  pentru mari mulţimi de oameni şi dezastru pentru condiţiile capacităţilor statale de a asigura sau, mai curând, promova, existenţa de nivel uman a naţiunilor, Uniunea Sovietică – într-o conjunctură de mult mai intens şi nemilos tragism, precum şi de oprimare a fiinţei omeneşti – , devenea o  putere economică de necontrolat din afară, pentru a dispune, în 1938, de cea de a doua economie a lumii, depăşind cu mult Anglia şi Franţa, dar şi Germania, dezvoltată sub raport productiv, începând din 1933, de efortul de înarmare şi consolidare a puterii statale al lui Hitler şi care îşi crea un produs intern brut egal PIB-ului  însumat al Angliei şi Franţei.

America New Deal-ului rooseveltian, o formă a punerii în practică a intervenţiei de tipul Keynes al Statului,  care lăsa totuşi o largă libertate managementului economiei, redresa Statele Unite şi, prin punerea în joc a unei puternice producţii de război avea să îşi conserve condiţia de primă economie a lumii.

Revoluţia Europeană din 1989, cu tranziţia generată în statele foste comuniste de la o economie etatizată la una de piaţă liberă, a produs un colaps economic, rar întâlnit în istorie, în ţările angajate în respectivul proces. Succesul economic, în principiu aşteptat a surveni consecutiv declinului nu ajunge să fie un argument în favoarea economiilor total detaşate de nişte state cărora li se pretinde a deveni minimale; mai mult decât atât, toate companiile occidentale, penetrând în fostele ţări comuniste, preferă constant să se angajeze în relaţii comerciale şi de parteneriat cu statele în locul celor cu agenţii mediului privat. Acest fapt aminteşte istoria ajutorului acordat de Statele Unite Europei  postbelice prin Planul Marshal, în care fondurile transferate erau expres dirijate către întreprinderi naţionalizate sau naţionale. În general, cam aceasta este  încrederea pe care capitalul  privat o acordă tot capitalului privat.

Indiferent de relevanţa sau irelevanţa  unor astfel de consideraţii, sigur este că din 1989 lumea a trecut prin două crize economice majore, una în Orientul Îndepărtat şi alta, cea pe care am încercat-o noi înşine – şi încă o încercăm, cu toată redresarea actuală, absolut evidentă –, şi care a afectat lumea economiei libere. Între timp, economia unei ţări, sub raport politic, partidic, guvernamental, comuniste sau, oricum, economic intervenind în administrarea efortului de investiţie, producţie şi schimburi, deci a Chinei pare, după estimări care se arată credibile, să devină, încă din acest 2014, o primă  economie a lumii.

Nu este îndoială că economia civilizaţiilor libere trebuie să fie  o economie liberă, chiar dacă, până acum succesele acesteia par mai curând să diminue decât să se afirme. Nu este necesar a se relua aici motivele opţiunii pentru ca economia proprietăţii private, rămânând în discuţie doar modul şi măsura în care statul are a se implica, oricum moderat şi prudent, în reglarea relaţiilor în cadrul sistemelor economice.

Este necesar însă de stabilit prin ce anume, comunismul şi capitalismul, sistemele etatiste şi pieţele libere seamănă atât de mult încât aduc prejudicii, în ansamblu similare,  condiţiei de bunăstare a unei lumi a oamenilor, insuficient de umană.

Comunismul european a eşuat, în cele din urmă, în economia pe care, a promovat-o, prin ruperea totală a proprietăţii – care fiind a  poporului nu se ştia a cui era efectiv de manageriat.  Capitalismul epocii de progres a acestui sistem impunea practic proprietarului şi condiţia de manager principal dacă nu şi unic. Astăzi companiile multinaţionale, gigantice, foarte aproape de a constitui monopoluri, indiferent de sector, în condiţia de  oligopol, rup de asemenea, proprietatea de manageriat; ruptura aceasta atinge acum proporţiile celei din comunismul eşuat . Există soluţii la această condiţie critică? O companie internaţională trebuie să funcţioneze în avantaj naţional în fiecare dintre ţările în care este activă. În teoria sa economică Marx a vorbit doar despre capitalist şi muncitor – teoreticienii mai recenţi ai capitalismului au vorbit despre  triunghiul capitalist, muncitor şi cumpărător; a fost uitat un al patrulea pol, respectiv  societatea care, în ansamblul său, trebuie să evolueze ca bunăstare şi civilizaţie.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>