Pages Navigation Menu

Paradoxuri ale capitalismului şi restauraţiei capitaliste

Paradoxuri ale capitalismului şi restauraţiei capitaliste

4762384399_f126047d2b_b

Am scris, cu aproximativ o lună în urmă, despre paradoxurile politico-istorice  ale unor guvernări mai curând non-ideologice, precum şi despre un paradox al comunismului – o ideologie concentrând altminteri o cantitate nemăsurată de idei contradictorii, paradoxale, precum şi paradoxuri marcând relaţiile dintre afirmaţie şi acţiune. Dacă însă condiţia istorică paradoxală ar fi proprie doar perioadei comuniste şi contemporaneităţii conexe politic vremii comunismului, lumea noastră ar fi fost una foarte frumoasă, plăcută şi demnă  a fi locuită de raţiune şi de un sistem de drept inflexibil.  Mă văd obligat să constat că lucrurile sunt foarte departe de a sta astfel. Un paradox al capitalului este vechi de când există această formă de acumulare a bunurilor apte de autoreproducere – auto este aici, precum oriunde el se află în relaţia cu multiplicarea de capitaluri pus absolut forţat: capitalul obligă munca să depună valoare financiară în contul, deja deschis, obligatoriu anterior deschis, al lui. Acum, însă, este tot mai puţin notat şi subliniat, aşa cum nu se vorbeşte despre diavol, ca spirit, întrucât el tot există, ori suficient de apăsat despre foamete, ca plagă a umanităţii întrucât tot nu are nimeni intenţia să-şi asume, ori măcar să încerce, eradicarea ei. Dinspre capital se afirmă continuu că doar de la nivelul acestuia, în calitatea sa de proprietate privată, o economie, un sistem economic,  mondial poate fi condus eficient. Cine generează  însă crizele economice, stagnarea economică, în propria ţară, sau în ţările colonizate de capital?  Evident, capitalul. Cum proprietatea privată capitalistă ar putea conduce eficient economia? Marile corporaţii capitaliste sunt sisteme de separare a proprietăţii de administrare şi decizie. De ce a fost comunismul, la un moment dat ( cu deosebire în epoca Brejnev) slab productiv? Pentru că separase proprietatea ( prin neclaritatea legată de identitatea proprietarului – poporul, statul? Ce fel de proprietari sunt aceştia) de administrare (adică birocraţia) – exact ceea ce face acum globalizarea capitalistă. În al doilea rând: concurenţa încearcă să mărească, pe cale speculativă sau prin activarea artificială a comerţului, randamentul investiţiilor; investiţiile pe termen lung sunt, în plus, defavorizate. Şi lista aspectelor care garantează evoluţia critică (sau involuţia) administrării centrate pe capital a economiei poate continua. Dacă administrarea capitalist-privată a economiei ar fi prin sine un avantaj, de ce schimbarea de sistem a provocat în ţările foste comuniste o prăbuşire economic fără precedent în istoria lor, fie că s-ar fi luat în consideraţie chiar şi războaiele prin care acestea au trecut în secolul XX şi chiar, pentru multă vreme, înainte?

Cum-necum, s-a ajuns la restaurarea fostelor proprietăţi, naţionalizate cu mult înainte de venirea la guvernare a comunismului, aşa cum nici măcar sub Ludovic XVIII, restaurarea regală în Franţa postrevoluţionară şi post-napoleoniană nu a făcut, cu toată presiunea nobilimii exercitat[ asupra regelui, care însă a ştiut bine ce înseamnă să îşi protejeze poporul şi ţara. După venirea în România a comuniştilor, proprietăţile funciare fuseseră deja reduse la cincizeci de hectare şi doar de aici a început preluarea de către statul totalitar a pământurilor agricole, pădurilor, păşunilor. Cine, când, şi cum a compensat proprietăţile industriale autohtone confiscate?   Proprietarii industriali străini nu au avut însă nimic – sau nu mult – de regretat. Multor tineri nu li s-a permis efectuarea de studii universitare, din diferite cauze politice, pe care comunismul le-a acuzat în mod tiranic.  Cine a plătit frustrarea universitară incumbată multor oameni avizi de a se forma profesional şi de a se insera într-o cultură elevată? Acestea ar fi de investigat cu titlul, cel puţin, al cunoaşterii corecte a istoriei secolului XX şi, cu deosebire, a istoriei româneşti. A fost România o excepţie întru paradox, ori existenţa omenească  operează neîntrerupt   pe terenul unei fiinţări pervers paradoxală?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>