Pages Navigation Menu

Oglinda înşelătoare

Oglinda înşelătoare

Am vizitat cu toţii parcuri de distracţii, bâlciuri, orăşele ori sate de vacanţă în care mai niciodată nu lipseşte un aranjament de oglinzi diforme printre care treci spre a te amuza căci, diforme fiind, ele, oglinzile – sau, oricum, numai perfect plate nu sunt -, nu vor da altceva decât imagini distorsionate, făcându-te pe tine însuţi, privitorul, atât de schimbat încât  ajungi a nu mai fi în stare să te recunoşti; eşti – în imagine – prea lung sau prea lat, strâmb, lipsit de un profil normal uman. Ceilalţi vizitatori ai locului suferă, de bună seamă de aceleaşi deformări ale aspectului reflectat, ca şi tine şi de aceiaşi schimbare, este afectată  atât cât se poate observa, întreaga realitate surprinsă în oglinzi. În lumea umană – în aceea a mulţimii individualităţilor omeneşti dar, până la un punct foarte avansat şi în mulţimile, grupările, comunităţile, asocierile, adunările împreună ale animalelor  superioare – oglindirea se numeşte mimesis. Mimesisul poate imita mai exact, mai corect, comportamentul originar, sau îl poate altera parţial, dar dacă este vorba chiar de mimesis, el are, în general, un grad înalt de fidelitate. Civilizaţiile – şi marile societăţi omeneşti – trec dincolo de simplul mimesis, de banala imitaţie, şi se conduc, într-o mare măsură, în funcţie  de adoptarea unor modele. Modelele celor mai prestigioase – cultural, politic, economic, ştiinţific, militar -  comunităţi umane se extind asupra unor largi arii de civilizaţie şi, nu rareori, ajung să amprenteze omenirea în ansamblu. Intervine şi aici imitaţia, ca formă de oglindire dar, mai frecvent decât în cazul mimesisului individual voluntar sau involuntar, în adoptarea unor modele utile sau, pur şi simplu atrăgătoare, poate surveni  distorsionarea generată de transferul pe un nou teren a unui mai vechi pattern al exprimării şi afirmării,  deosebit de adecvat unei civilizaţii anume şi mai puţin potrivit structurii unei culturi diferite.

Titu Maiorescu a lansat, în limba română, cuvântul care a făcut o enormă celebritate până azi şi care, în mod sigur, va rămâne unul socotit – pe drept sau pe nedrept – extrem de relevant, şi anume acela după care civilizaţia românească adoptă forme fără fond.  Sincer vorbind,  cred că indiferent de civilizaţia în care modelul dominant nu a fost fie creat chiar de ea, fie nu a fost reprelucrat printr-o contribuţie decisivă – a se vedea congruenţa culturală a ariilor de civilizaţie italiană, franceză, germană, iberică, britanică, dincolo de toate deosebirile care le individualizează – nu va ajunge niciodată la mai mult decât la o imitaţie a formelor fără fond. Cu România se întâmplă totuşi ceva anume, care, deşi probabil că nu ne este întrutotul specific ar fi fost bine să ne lipsim: preluăm modele, îndeosebi în sfera politico-economico-socio-istorică, cu privire la care am observat a fi adus multor naţiuni şi state avantaje remarcabile şi abundente şi care, apoi, nouă ne aduc mai multe încurcături decât soluţii, mai multe belele decât avantaje.

De ce se întâmplă aşa? În primul rând pentru că suntem excesiv de scrupuloşi tocmai asupra formelor despre care vorbea  Maiorescu, neînţelegând, de exemplu  faptul că parteneriatul în planul civilizaţiei lumii ne vorbeşte despre suveranitate limitată, ceea ce în limbaj comun înseamnă umilinţă, dar nu ne oferă nici un instrument de reacţie la contradicţia lansată din interior, sau chiar la o măsurată şi abilă aroganţă. Citeam o anecdotă, într-o carte recent apărută, la Bucureşti în care se povesteşte despre o înaltă personalitate culturală care propune unui cunoscut cu totul modest  ca ei doi să se considere prieteni şi să se adreseze unul altuia doar cu prenumele. Cel căruia i se face oferta întreabă mirat de ce ar urma să ajungă la un astfel de statut în relaţia lor. Celălalt îi răspunde: în cazul în care suntem prieteni, dacă îţi voi spune că eşti un prost tu nu ai cum să te superi – dacă nu suntem prieteni mă vei provoca la duel, sau mă vei da în judecată; nu îmi mai amintesc exact cum urma să se consume replica.

Marile modele ale civilizaţiei actuale  sunt concentrate în tratatele şi în structurile principalelor organizaţii internaţionale, precum NATO sau Uniunea Europeană – organizaţii cărora le aparţinem şi noi astăzi. S-ar părea, însă, că doar vârfurile acestor organizaţii au cunoştinţă de învăţătura din anecdota pe care am citat-o aici, mai sus. Am impresia că modul românesc de a înţelege lumea şi interacţiunile statelor   are ceva din  defectele oglinzilor  care distorsionează formele existenţei.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>