Pages Navigation Menu

Nervul dezvoltării

Nervul dezvoltării

nervul dezvoltarii

S-a spus că nervul războiului este banul – cel care a afirmat acest lucru se pricepea bine la război; el, Napoleon Bonaparte ştia tot ceea ce trebuia să facă în circumstanţele conflictului militar, dar un lucru nu putea să îl rezolve doar cu forţele sale proprii: să adune toţi banii necesari unei campanii. Pentru a-i avea, erau necesari specialiştii producţiei de bunuri materiale, menţinerea unei forţe de muncă satisfăcătoare în condiţiile  conscripţiei şi ale unei recrutări interne suplimentare, să fie susţinut de administratori şi finanţişti abili. Este dificil şi chiar foarte neplăcut, atunci când ai o deosebită dotare, şi o mare capacitate de acţiune într-un anumit domeniu, să te vezi dependent de alţii, pentru punerea în lucru a forţei şi proiectelor tale, tocmai pe terenul pe care ai toate motivele să te consideri stăpân.

Care este, oare, nervul dezvoltării economico-politice a unei ţări? Ştiu conducătorii economiei, politicii şi administraţiei României ce le  lipseşte pentru a lansa o adevărată dezvoltare a ţării? Prima problemă este însă dacă au ei înşişi competenţa necesară în domeniul pe care, cel puţin formal, aparent, îl controlează. Probabil că unii nu o au, dar pare imposibil ca toţi să fi fost în aceiaşi condiţie de incapacitate, cel puţin relativă, timp de aproape un sfert de secol. Este foarte probabil,  însă, ca o anumită masă critică a competenţei să nu fi fost atinsă; este, iarăşi, posibil ca durata responsabilităţii unor manageri naţionali foarte competenţi să fi fost prea scurtă, pentru a fi  în postura de a organiza sistemul suficient de coerent, de corect ajustat, spre a intra într-o perfectă funcţiune. Poate că, totuşi, personalităţile competente au existat, proiectele adecvate creşterii economice, dar şi cele ale creşterii pe terenul prestigiului şi încrederii politice, să se fi schiţat, dar să nu se fi realizat ultimul element cheie, decisiv – răspunsul la întrebarea care este nervul acestui gen de război, al acestui proces istoric.

Se spune că tinerii, şi mai ales copiii, îi imită pe cei mari – eventual părinţi, eventual colegi, sau persoane publice. Este evident că această credinţă nu corespunde, ca atare, adevărului, realităţii. Cei mici încearcă să se definească prin opoziţia lor în faţa celor mari – un lucru, însă, primii îl imită în mod sigur: este maniera de exprimare emoţională. Noi aparţinem grupului ultimilor veniţi, din ultimele aproape trei sferturi de secol, în lumea celor care aspiră la o autentică dezvoltare, în principal în orizontul economiei libere, dar şi în cel al politicii democratice. Se călătoreşte enorm în Occident; pentru contactele noastre cu acest Occident se cheltuieşte imens, atât din buzunare proprii, deci private, cât şi din surse publice; sunt imitate comportamente care par specifice zonelor dezvoltate, geo-politic, din Vest şi din Nord. Impresia consecutivă este că  se imită ceea ce este inconvenabil, sau, mai simplu: prost şi defavorabil, ceea ce nu duce la nimic satisfăcător. O dezvoltare, cu siguranţă, există,dar, dacă socotim că, în prima instanţă, nervul dezvoltării este investiţia, suntem prea puţin luaţi în seamă – nu de către investitori, ci de cei care, pe seama investiţiilor făcute aici să iniţieze, să cultive, o creştere adevărată, reală, a ţării şi a economiei sale. De ce se întâmplă astfel?

Adevăratul nerv, cel principal, care să comande procesul dezvoltării, este stilul, aşa cum pentru copilul în creştere este adoptarea unei expresivităţi emoţionale corecte. Este obligatoriu să ajungi a deţine acelaşi stil comportamental – şi existenţial – cu acela al membrilor plutonului fruntaş, să semeni întru totul cu ei să nu arăţi astfel încât tradiţia ta să pară primitivism, în loc de a fi văzută ca avangardă culturală; legătura ta cu trecutul să fie doar semnul obligaţiei de a te schimba. A arăta ca un om al viitorului însemna însă chiar a deveni aşa ceva. Deci pentru a arăta şi a părea  trebuie chiar să fii astfel, spre a deveni ca atare pentru toţi. Probabil că este necesar să te dovedeşti a fi superior chiar şi propriului tău model ( Leonardo Da Vinci: ,, puţin dotat este elevul care nu îşi depăşeşte  maestrul’’.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>