Pages Navigation Menu

François René de Chateaubriand şi Richard Nixon

François René de Chateaubriand şi Richard Nixon

pen-and-paper bunPrivitor la relaţia politică–formaţie intelectuală, fie aceasta din urmă una ţinând de performanţe şcolare, universitare, suprauniversitare şi altele de acest gen, sau de clasă, grup social, familie, am o atitudine în mare măsură contradictorie, aşezată în doi termeni antinomici, dificil de conciliat şi pe care, totuşi îi socotesc, ambii drept absolut critici pentru destinul unei orientări şi performanţe publice semnificative, oricum ar fi acestea afirmate. Pe de o parte sunt un anti–intelectualist în politică – apreciez că în cea mai mare parte din cazuri mulţi oameni cu profesii relativ simple – neimplicând exerciţiul reflecţiei cum spuneam nu de mult, sunt comentatori ai stării politico-economice a ţării lor sau a situaţiei internaţionale mult mai buni decât  nenumăraţi  deţinători de diplome pretenţioase, ei înşişi plini de pretenţii. Repet adesea cuvântul acelui preşedinte american care a afirmat că dacă i-ar fi dat să aleagă între a constitui un guvern din zece, primii profesori de la cea mai bună universitate a ţării sale, sau din zece persoane, primele în lista de telefoane a Bostonului, ar utiliza varianta a doua. Spun fără urmă de ezitare că  dacă eu însumi aş fi fost obligat la o alegere similară, fie şi cu mult mai modestă aş fi procedat la fel şi, evident, aş fi făcut o declaraţie identică în substanţa ei.  Pe de altă parte însă, consider că multe dintre erorile cele mai nocive din existenţa noastră politică – nu în România, ci în general – au provenit din lipsa de cultură politică-istorică a membrilor clasei politice a nenumărate ţări, neexcluzând, în această problemă nici ţara mea, chiar dacă nu am vizat-o în mod expres.

Cum de se întâmplă aşa? În primul rând  intelectualitatea suferă adesea de păcatul vanităţii, nu doar de tendinţa pur şi simplu orgolioasă. Ori, cel care se imaginează, se consideră, se crede, inteligent este, sau devine, prin chiar acest act, stupid. Calităţile omeneşti dispar în cazul incapacităţii noastre de a ne îndoi, modest şi demn totodată, de realitatea lor. Pe de altă parte omul mai puţin supus învăţământului priveşte cu mai multă atenţie şi poate chiar pasiune,  lumea; el încearcă să o descifreze în sensurile ei şi să o cunoască profund – ascultă, în plus, pe cel de la care poate primii lecţii.

 Probleme pot apare oricum, însă; comunismul a colapsat, între altele, din teama de a lăsa deschis accesul intelectualilor  înspre poziţiile de conducere de nivel înalt sau, mai curând, nefăcând efortul de a-i atrage şi apoi lăsa liberi să îşi organizeze activitatea, fără ca aceasta să le fie sufocată de dogmele ideologiei unui totalitarism absolut.

François René de Chateaubriand nota, însă, că nu acordă nicio încredere unui guvern constituit din miniştri cu nişte corpuri, dar şi cu spiritul, obligate la muncă, la eforturi, la frustrările condiţiei sociale joase – remarcabilul nobil şi scriitor de o înaltă condiţie era, constituţional un aristocrat; avea sau nu avea dreptate în consideraţiile sale asupra necesităţii de a deţine o poziţie socială înaltă ( aici incluzând şi statutul intelectual deosebit) pentru a fi capabil de o conducere corectă a unui stat? Thronton Wilder observa că în Antichitate dictatorii  aparţineau celei mai alese aristocraţii şi intelectualităţi – exemple: Cezar, Augustus, Pisistrate -,iar în modernitatea iniţială situaţia dictatorilor a fost similară, pe când în secolul XX aceştia au aparţinut celei mai jalnice stări, ceea ce nu a împiedicat pe cei mai mulţi dintre ei, sa aibe o eficacitate în acţiune, unii doar în câte o perioadă a funcţiei lor, alţii până la sfârşitul  natural al vieţii, pe care puţini democraţi au atins-o.

Am avut, la începuturile activităţii sale, o sinceră simpatie şi apreciere pentru Richard Nixon – o similară apreciere mi-au câştigat şi cărţile sale scrise şi publicate după catastrofa morală şi politică în care singur a intrat. Gândind  la turbulenţa actuală a lumii, a Europei şi a lumii, mi-am adus aminte pe de o parte de afirmaţia pe care am citat-o din Chateaubriand şi, pe de altă parte de faptul că un om ca Richard Nixon, avocat celebru, în afară de faptul de a fi fost ales mai întâi vicepreşedinte şi apoi preşedinte al Statelor Unite, avusese un început de viaţă în genul pe care nobilul scriitor francez prefera să nu îl vadă la miniştri unei mari ţări. Sunt sigur că personalităţi de genul lui Franklin Delano Roosevelt, Charles De Gaulle, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, sau Konrad Adenauer, persoane cu o viaţă să zicem neameninţată şi cu un drum larg deschis încă de la începuturile existenţei, nu ar fi ajuns niciodată la erorile pragmatice şi etice ale lui Richard Nixon, indiferent prin ce anume  ar fi  trecut şi de fapt, ca dificultăţi fireşti au şi trecut.

Richard Nixon a neglijat să devină, prin el însuşi, aristocratul spiritului, dacă nu şi al unui început de biografie, care ar fi meritat să devină. Ceilalţi, Roosevelt , De Gaulle nu au neglijat să adopte o condiţie în acelaşi timp demnă şi superioară, pe care însă ştiau bine că nu trebuie să o afişeze cu aroganţă.

Dumnezeu a hotărât să ne naştem toţi egali – problema politicii, ca şi a existenţei comune, este aceea de a nu ne lăsa afectaţi, deformaţi spiritual, nici de facilităţile împlinirii şi nici de piedicile întâlnite pe calea afirmării, căci nu poate fi trecut nici un prag existenţial fără o verificare intimă dar şi socială  lipsită de orice echivoc. Să aducem în discuţie însă, cei care scriem despre asemenea subiecte, mai curând exemplele instructive ce ne sunt cunoscute, decât să încercăm a da sfaturi şi a face exces de comentariu.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>