Pages Navigation Menu

Esop şi românii: ,,De atâta bine…’’

Esop şi românii: ,,De atâta bine…’’

Într-una din fabulele sale, de acum două mii şase sute de ani, părintele fabulei, Esop, vorbind, relatând sau imaginând o mică istorie, o anecdotă, de acea dată angajează nu animale, ci oameni, spunea că un bolnav descria pe rând medicului căruia i se adresase, diferitele sale suferinţe; la fiecare simptom, fie că era în cauză o durere, sau altceva, medicul spunea pacientului său că aceasta – să zicem, durerea, – nu este decât spre bine şi, deci, nu înseamnă nimic rău. După un număr zdravăn de astfel de afirmaţii şi încurajări ale medicului, bolnavul îşi iese din fire şi strigă: ,, doctore, de atâta bine eu trag să mor’’. În ultima vreme, un număr bun de ţări, dintre cele mai puternice, astfel mai importante şi mai convinse de perfecţiunea propriei lor democraţii, s-au hotărât să ne ajute, în plan moral, juridic, politic prin sfaturi, observaţii probabil monitorizări – eufemism pentru controlul autoritar -,  prin diagnosticul corectitudinii, de care dăm dovadă spre a remedia o tendinţă a derapajului în comportamentul nostru social. Faptul mi-a amintit de fabula lui Esop şi mi-am zis, cu un zâmbet îndreptat înspre absolut, dar şi către istoria umanităţii noastre, a tuturor: de atâta ajutor noi o să tragem, începem să tragem, nu mai ştiu spre ce, dar spre bine nu. Pe noi, pe români ne-au tot ajutat alţii, pentru că, probabil, ne ajutăm noi înşine în maniera în care doreau să o facă şi ceilalţi. Oricum, felicit ţările care fie sunt prea puternice spre a-şi permite cineva să le avanseze o astfel de propunere de ajutor, fie au dârzenia necesară de a întoarce fiecăruia sfatul ce i se potriveşte, căci nimeni nu este lipsit de o asemenea nevoie, aceasta în perspectiva unei lumi nu ideale, dar nici măcar puţin mai bune.

Facem însă greşeala de ne considera, uneori, evident superiori, ca stat, unor ţări de pe alte continente – ,, noi nu suntem ca latino-americanii’’, ori  precum Africa, astfel de zone dispunând aparent de regimuri, de guvernări, pe care le-am putea privi de sus. A stat vreuna dintre persoanele din România, care se exprimă astfel, de vorbă cu un Nelson Mandela, căruia nu ar fi avut a-i admira doar eroismul său celebru, ori cu un Carlos Menem, care, cu toată intelectualitatea sa greu de egalat nu a fost niciodată considerat un model pentru democraţii? Au fost, criticii Americii de Sud, decoraţi de Preşedintele Braziliei, Enrique Cordoso, spre a constata şi pentru ce motiv este tratat aşa? Românii vorbesc fără să cunoască acele lumi rămase pentru noi străine chiar şi în epoca actuală – despre România alţii, care pretind a ne cunoaşte, sau ar trebui să ne cunoască, vorbesc pe seama unei competenţe similare.

Repet ceea ce am spus mai sus: am tot fost ajutaţi. Monarhia, în România, a parvenit ca familie domnitoare şi apoi regală, din ţara care a dat lumii cele mai multe nume de regi şi regine în toată Europa. Neîndoielnic, această familie, s-a românizat voluntar, profund şi într-o anume circumstanţă, eroic, ceea ce nu a însemnat nici uitarea în ţară şi în lume a originii sale. În plus a deţinut legături de rudenie preţioase în toată nobilimea şi, mai ales, în sfera extrem de restrânsă aleasă a conducătorilor încoronaţi ai popoarelor. Marea şi puternica ţară, care ne-a dat regii, ne-a pus şi în faţa Dictatului de la Viena şi a Pactului Ribbentrop-Molotov. Neîndoielnic, nicio acuzaţie la adresa unui regim totalitar nu poate trece asupra unui popor, el însuşi supus celor mai grave aberaţii ale istoriei, cu atât mai puţin asupra unui mare popor, asupra aristocraţiei dezvoltate în cadrul lui şi asupra unei excepţionale civilizaţii, dar aceasta nu trebuie să lase lor transferul de suveranitate naţională în contul unor ajutoare politico-morale, de oriunde ar fi ele lansate, pretins oferite, generate şi mai curând impuse. În Primul Război Mondial, România avea hotarul său de răsărit asigurat de Imperiul Rus al ţărilor – a rămas  însă descoperită de retragerea din luptă a Puterii Sovietice.

Un preşedinte al puterii către care priveau, şi pe seama căruia îşi alcătuiau speranţele, toţi aspiranţii la un viitor  mai drept şi mai democratic al lumii era obligat la demisie şi suferea urmărirea penală pentru punerea sub ascultare telefonică a unor personalităţi ale opoziţiei sale, apoi ale conducătorilor propriului partid.  Se pare că acel preşedinte nu a fost foarte apreciat în epocă de către poporul său pentru faptele comise din poziţia pe care o deţinea ; el a fost însă un înainte mergător – cine se mai abţine astăzi să intercepteze convorbiri telefonice, sau pur şi simplu convorbiri? Un alt preşedinte occidental şi şefi de guverne au fost condamnaţi în ţările lor pentru fapte de corupţie – noile guverne ale respectivelor ţări urmează a ne da sfaturi de corectitudine.

În corupţia românească generatorii actelor ilegale sunt mai mult români, sau mai mult intervenanţii străini? Românii au inventat corupţia? În Balcani se poartă o dispută, acum devenită foarte puţin importantă, dar mai de mult foarte aprinsă: grecii acuzau pe turci de un întreg import de corupţie, în spaţiul ocupat de Imperiu Otoman, iar turcii aveau convingerea că grecii degradaseră ţinuta şi corectitudinea administraţiei lor imperiale. Nu ştiu care este adevărul privind acest caz, dar ceea ce cunosc foarte bine este faptul că investitorii veniţi din cele mai distinse civilizaţii vestice preferă, de departe, relaţiile de afaceri cu Statul Român, în ciuda ideilor capitaliste şi liberale ale unei lumi deschise,  ale autoreglării pieţei, precum şi la relaţiile interprivate,  sau la apetitul pentru investiţii  green-field. Cum sunt semănaţi germanii corupţiei  dacă aceia ai economiei controlate de stat continuă să vină, cu siguranţă, de acolo de unde sperai că nu vor putea veni? Cine îşi mai aminteşte de vânzarea de armament atlantic într-o ţară a unu islamism extremist, sau poate doar considerată astfel în vremea respectivă? Ce sugerează acel eveniment istoric referitor la viitorul nostru import de corectitudine?

Suntem bucuroşi  a fi ajutaţi prin modele, pe care în plus am putea să le alegem singuri, şi nu doar să le suportăm, dar dacă tot am început printr-o referire literară, merită să închei printr-o alta, de aceiaşi natură – George Bernard Shaw spunea: Cine, ştie face iar cine nu ştie îi învaţă pe alţii!’’, mai ales dacă aceasta le aduce un avantaj serios. Aş mai adăuga o singură observaţie: România a beneficiat de ambasadori preşedinţi de academie, scriitori, oameni de ştiinţă, istorici, persoane cu educaţie şcolară, familiară, universitară, filozofică, universalistă – ei s-au abţinut totdeauna să dea sfaturi, chiar celor care, indiferent de trecutul civilizaţiei lor, sau al forţei actuale, concrete, ar fi fost beneficiari electivi ai unor astfel de orientări, sau îndrumări, venite, poate straniu, din sursă românească. O cooperare internaţională pe baza egalităţii civilizaţiilor în scopul dezvoltării unei lumi mai puţin corupte ar fi o alternativă justă la împărţirea naţiunilor în controlori şi controlaţi.  Personalităţi franceze, de la care Franţa şi lumea aveau ce învăţa nu au lipsit, precum un Maurice Druon, Alain Peyrerfitte, sau Pascal Benard  Rousseau şi nu lipsesc nici acum – Thiery de Montbrial  sau Hellene Carrere d’Encausse.  Ele – asemenea personalităţi populează şi Grecia:  Mitsopoulos, Costas Simitis sau Costas Ballast. Cu excepţia lui Costas Simitis – fost prim-ministru o lungă perioadă – ceilalţi au trecut mai curând episodic, sau de loc, prin politica activă. Trăim oare într-o lume făcută să fie anti-platonică – în care, deci, filozoful să nu poată fi conducător, iar conducătorul să nu aibă nimic în comun cu filozofia?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>