Pages Navigation Menu

Eminescu: poet, nebun, jurnalist

Eminescu: poet, nebun, jurnalist

Artiștii se bucură de glorie post-mortem, iar un exemplu elocvent este Eminescu, hulit, gonit, otrăvit în cei 39 de ani de viață și omagiat de 132 de ani. Dar uneori și a trăi este însuși un lux.

Marele geniu român, acum unul dintre simbolurile naționale ale României, neavând bani să-şi plătescă chiria s-a retras într-o peşteră, îndepărtată de oameni, pentru  gândurile sale lăuntrice, unde îl așteptau condiții de-a dreptul primitive, cu care era obişnuit din copilărie : dormea pe un pat de fier cu vergi, avea ca mobilier o masă de brad şi două scaune, o doniţă cu copac şi o cană de apă. Toate acestea nu erau elemente ale mizeriei, ci ale rusticităţii sale.

300-16-eminescu3

Publicistica romaneasca a fost usor atinsa si de pana lui Eminescu, cariera lui de jurnalist incepand odata ce a ramas pe drumuri. Astfel, el se alege cu un post umil la redactia “Curierul de Iasi”.

Deşi munca la această gazetă, pe care poetul o numea în dispreţ ‘foaia vitelor de pripas’, era lipsită de orice satisfacţii morale şi materiale, Eminescu a scris articole atât de pline de conştiinciozitate şi de doctrină, încât ne este penibil să ne gândim că o activitate atât de remarcabilă s-a irosit în coloanele unei foi obscure.

Cum Eminescu nu avea la această epocă decât vreo 27 de ani, vârstă la care omul creator priveşte cu încredere viitorul, legenda vieţii proletare a lui Eminescu devine o problemă psihologică şi biografică de oarecare curiozitate.

 Mai toate amintirile contemporane sunt născute din dorinţa de a explica nebunia poetului prin dezordinea vieţii sau in mustrarea socialistă adusă societăţii, de a fi lăsat pe marele  ei exponent intelectual să moară de foame.

Atunci când nu lucra la redacţie, poetul sta închis în casă, compunându-şi operele literare într-o absenţă desăvârşită de lumea înconjurătoare.

Nevoia de independenţă economică şi morală este poate ceea ce l-a apăsat cel mai mult pe Eminescu, nerăbdător de a fulgera moravurile de atunci, de pe urma cărora îşi pierduse pentru totdeauna nădejdea unei sinecuri care ar fi fost totusi aşa de fructuoasă pentru cultura ţării.

Această fire a fost cauza unui conflict ce s-a ivit  între Eminescu şi d-l Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, de unde se imprima ‘Curierul’. D-l Mircea, fiind legat prin interese profesionale de d-l Pastia, primarul oraşului, care era atacat într-o foaie locală  „Steaua României”, l-a rugat pe poet, om cu condei, să scrie câteva rânduri de apărare pentru primar.

mihai-eminescu-jurnalistul

Eminescu refuza să facă servicii inofensive prietenilor și cunoscuților

Toţi redactorii din lume au făcut asemenea servicii inofensive prietenilor şi cunoscuţilor, însă Eminescu, care era nevoit să se hrănească cu nuci, a refuzat să facă acest lucru răspunzând demn că nu-l cunoaşte pe d-l Pastia si astfel nu poate emite nici o opinie bună sau rea sub propria semnătură.

D-l Mircea a propus atunci să facă singur articolul, dar să-l semneze poetul. Cum era de aşteptat, Eminescu refuză cu desăvârşire, replicându-i că nu înţelege ca stilul unui om care nu ştie să scrie să treacă drept stilul  său, şi că nu vrea să fie amestecat într-o oală cu oricine, adică d-l Mircea ar fi o nulitate.

În urma acestui conflict, Eminescu a fost constrâns să se retragă din redacţia gazetei, după un an de muncă stearpă. Iar cum prietenii la nevoie se cunosc, junimiştii i-au propun să vină la Bucureşti, unde îl aştepta un loc de muncă de redactor la tânăra gazetă conservatoare “Timpul”.

Redacția “Timpul”, pe umerii lui Eminecsu

“Timpul” a devenit, de fapt, un organ de expresie al poetului, după cum, din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi.  Eminescu este numit în februarie 1880 redactor şef şi începe să dea orientare politică ziarului. Publică o serie de articole “Studii asupra situaţiei”, concentrându-se mai ales pe viaţa politică internă. Este o perioadă de maximă intensitate în activitatea sa. La 1 ianuarie 1882, este înlocuit la conducerea ziarului “Timpul”, unde vine ca redactor-şef Grigore G. Paucescu.

Eminescu rămâne redactor pentru partea politică, unde publică trei articole pe săptămână şi urmăreşte presa străină, în special pe cea germană. Totuşi, activitatea sa publicistică, începând cu anul 1883, nu mai este la fel de intensă.

eminescu jurnalist

Eminescu și ziua de mâine

Pe 1 ianuarie 1889, îşi încheie activitatea jurnalistică, în “Fântâna Blanduziei”, cu articolul ”Ziua de mâine” pledând pentru menţinerea păcii în Europa.

Eminescu a fost un om de geniu, avea un ‘sentiment tragic al vieţii’; ca toţi cei ce explorează până la esenţă singurătatea şi durerea umană, Eminescu nu refuza niciodată să accepte realitatea…Şi  realitatea, pentru el, era izolarea Omului în Cosmos.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>