Pages Navigation Menu

Drowning in blue: Eurydice – pasaj subteran cu poezie murala

Drowning in blue: Eurydice – pasaj subteran cu poezie murala

Exista in Londra pasajul subteran Waterloo ale carui ziduri gazduiesc cea mai mare piesa de arta publica/stradala a orasului. Este vorba despre un poem, Eurydice, scris de Sue Hubbard la cererea si la initiativa comuna a Institutului Britanic de Film impreuna cu cea a Arts Council.
foto1
Totul se intampla in urma cu mai bine de 10 ani, dupa care in 2010, sub pretextul ca au vrut sa curete pasajul, cei de la Network Rail (care se ocupa de infrastructura Marii Britanii) au vopsit peste poemul mural. Scandalizati, londonezii au sustinut frenetic o larga campanie pe facebook numita Put the Poem Back in Waterloo Underpass, care a avut succes remarcabil: s-au facut donatii publice mai mari sau mai mici – dupa posibilitati, avocati s-au oferit sa pledeze pentru aceasta cauza pro bono, s-au dus negocieri. Drept urmare, oamenii au obtinut ceea ce au dorit, poemul este astazi refacut de data aceasta in culoare aurie pe fond albastru, insa oamenii au insistat sa fie scris in acelasi font. Va invitam sa urmariti un filmulet care documenteaza restaurarea poemului :

Legenda spune ca Eurydice, fiica a lui Apollo si sotie a lui Orfeu a murit in urma unei muscaturi de sarpe. Orfeu a mers dupa ea in Infern convingandu-i pe zeii subpamanteni prin muzica sa, sa o lase pe Eurydice sa plece cu el. Insa au pus o conditie: Orfeu trebuia sa mearga in fata si sa nu se uite in spate, sa nu o priveasca pe Eurydice decat atunci cand vor fi iesit din Infern. El nu era sigur ca sotia sa inca se mai afla acolo, nu a putut rezista tentatiei si a privit in urma, astfel, Eurydice a ramas pentru totdeauna in Infern.
foto2
Poemul lui Sue Hubbard merge pe firul legendei, aduce in plus ambianta, sunetele, intamplarile, activitatile orasului, si leaga toate acestea de oameni – un mod simplu prin care toti cei ce vor trece vreodata prin pasajul Waterloo vor citi cateva cuvinte si se vor simti transpusi in personaje, actori. Interesanta deci in aceasta combinatie de viata bogata data de multimile de trecatori, cotidian si arta murala, este puterea fictiunii si a povestii, care ii transforma pe toti trecatorii in participanti (personaje principale) pe de-o parte, apoi in fundal viu pentru ceilalti participanti. Arta devine un mediu. Iata poemul:
I am not afraid as I descend,
step by step, leaving behind the salt wind
blowing up the corrugated river,
the damp city streets, their sodium glare
of rush-hour headlights pitted with pearls of rain;
for my eyes still reflect the half remembered moon.
Already your face recedes beneath the station clock,
a damp smudge among the shadows
mirrored in the train’s wet glass,
will you forget me? Steel tracks lead you out
past cranes and crematoria,
boat yards and bike sheds, ruby shards
of roman glass and wolf-bone mummified in mud,
the rows of curtained windows like eyelids
heavy with sleep, to the city’s green edge.
Now I stop my ears with wax, hold fast
the memory of the song you once whispered in my ear.
Its echoes tangle like briars in my thick hair.
You turned to look.
Second fly past like birds.
My hands grow cold. I am ice and cloud.
This path unravels.
Deep in hidden rooms filled with dust
and sour night-breath the lost city is sleeping.
Above the hurt sky is weeping,
soaked nightingales have ceased to sing.
Dusk has come early. I am drowning in blue.
I dream of a green garden
where the sun feathers my face
like your once eager kiss.
Soon, soon I will climb
from this blackened earth
into the diffident light.

Surse:

http://www.poetrysociety.org.uk

http://www.guardian.co.uk

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>