Pages Navigation Menu

Despre şansele politicii în lumina unei definiţii optimiste

Despre şansele politicii în lumina unei definiţii optimiste

politics1

Au trecut douăzeci şi patru de ani de când Vaclav Havel atunci recent devenit preşedintele Cehoslovaciei, drept urmare a ceea ce Ralf Dahrendorf a numit ,,Revoluţia în Europa’’, era invitatul Universităţii Columbia din New York, spre a i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa al celebrei instituţii de cultură, formatoare a numeroase promoţii de mari personalităţi, apte a deţine funcţii înalte în cele mai diferite domenii de activitate, în care Statele Unite au strălucit pentru întreaga civilizaţie planetară. La primirea distincţiei care îi era dedicată şi oferită, Preşedintele Havel s-a adresat auditoriului – şi lumii politice în general – printr-un discurs în care a dorit să exprime şi să clarifice punctul său de vedere, concepţia sa, despre modul în care trebuie să îşi exercite mandatul preşedintele unui stat, al unei ţări. A început prin a defini ce este politica, şi, astfel, ce anume implică actul istorico-politic. Vaclav Havel a afirmat cu deplină simplitate: ,, politica nu înseamnă altceva decât bun simţ’’ – nu este deci, evident, în calitate de politică bună, nimic mai mult decât aflarea celui mai bun drum, în conformitate cu aspiraţiile fireşti ale oamenilor de bună credinţă, orientate spre realizarea condiţiilor unei existenţe umane cât mai echilibrată, mai împlinită, mai liberă, mai dreaptă. La urma urmei, orice om de bună credinţă înţelege perfect ce înseamnă bun simţ şi nimic în plus nu era necesar politicii aşa cum era văzută aceasta de omul ales, distins, apt de sacrificii şi eroism  în acelaşi timp, de o perfectă simplitate, care fusese ales ca preşedinte al unei ţări de o specială condiţie a intelectualității sale, relevată de întreaga sa istorie.

Neîndoielnic, politica proastă reprezintă lipsa bunului simţ. Cum trăim într-o epocă – poate şi într-un spaţiu – în care politica este mai mult, şi mai adesea, proastă decât bună, s-ar putea spune că timpul şi locul, pentru vaste, sau numeroase, structuri statale nu sunt foarte favorabile apariţiei şi exprimării bunului simţ.

Dacă fundamentul politicii are a fi bunul simţ, care trebuie să fie suportul  bunului simţ? În ce anume constă calitatea umană pe seama căreia se manifestă bunul simţ, în comunităţile umane, fie acestea unele de oameni politici, fie popoarele, în întregul lor? Întrebările acestea sunt cele mai simple cu putinţă: bunul simţ se reduce la morală – etica, o concepţie morală solidă, asigură ceea ce mai toţi numim, precum Havel, bunul simţ.

Nu ne putem opri aici – nu vom ştii din ce am putea vedea născându-se, şi persistând îndelung politica bună? Ce va da o sigură durabilitate unei astfel de politici? Această întrebare nu este la fel de simplă precum precedenta – prezent însă răspunsul meu, un răspuns care va veni în contradicţie cu multe definiţii ale eticii, dacă nu chiar cu toate, dar este, definiţia pe care o propun ce poate fi una  preluată și socotită, şi acceptabilă axiomatic ori merită, mai curând a fi abandonată şi uitată. Morala înseamnă eroism, capacitate şi voinţă eroică, deci nobleţe a comportamentului; cu un alt cuvânt înşelător în aparenţă dar adevărat în spiritul său, morala este cavalerism. Modelul perfect al moralei într-o lume dacă nu totdeauna imorală, mai mereu indiferentă la morală,  este Don Quijote – cavalerul ce parcurge o vreme şi o societate care ar fi putut înţelege orice în afară de locul în existenţa reală al unui cavaler. Donquijotismul a fost modul de a se afirma în politică al unui Abraham Lincoln, al unui Charles de Gaulle, al lui  Mahatma Gandhi şi totuşi câţi nu au fost marcaţi de pesimismul lui Miguel Cervantes – prin care autorul a marcat sfârşitul ridicol şi trist al eroului său. Eroismul politic şi social expune tragic pe mulţi dintre cei care şi-l asumă, dar aceştia, istoric, au învins şi, astfel, au deschis umanităţii căile unei evoluţii mai nobile, chiar dacă mereu mai ameninţate.

Se încercă astăzi definirea moralei prin psihologie – este în această tendinţă o gravă eroare. În ,, Tablele Legii’’, în ,, Predica de pe Munte’’, dar şi în ,, Etica’’ lui Spinosa, în ,, Critica Raţiunii Practice’’, a lui Kant nu despre psihologie se vorbeşte. Psihicul omenesc adaptează fiinţa umană la obligaţiile absolute ale existenţei morale. O singură calitate permite omului să urmeze şi să cultive binele, indiferent de constrângerile concretului, şi aceasta este eroismul, voinţa eroică, spiritul eroic. Aşa cum altă dată se cerea filozofiei să servească scopurilor teologiei, tot astfel astăzi se poate cere psihologiei să se pună în serviciul eticii şi nu să încerce a stabili cadrul afirmării acesteia. Între principiile eticii sale Baruch Spinoza insera, în atât de puţin psihologizantul secol XVII, dreptul popoarelor, a căror libertate este încălcată, la revoluţie.  Există însă eroism în cazul, poate nu foarte rar astăzi, de necultivare a inteligenţei? Adesea, autorul citat de către mulţi, între care mă număr, La Rochefoucault spunea: ,, prostul nu are destulă stofă ca să fie bun’’

Există – ori se pot elabora, oare – teste pentru evaluarea capacităţii eroice, a puterii de sacrificiu. Nu reuşesc să îmi imaginez aşa ceva. Am avea oare nevoie de ele? Cu siguranţă, da. Şi de ce anume? Spre a ajunge să dispunem cu adevărat de o politică bună şi de politici bune.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>