Pages Navigation Menu

Democraţii în evoluţie

Democraţii în evoluţie

4762384399_f126047d2b_b

Democraţia este, mult mai raţional şi decis apreciind fenomenul politico-istoric decât se face în mod obişnuit, un cuvânt,  nu un concept şi, consecutiv,nu are cum fi o realitate. Democraţia totuşi trebuie apreciată  generos  vorbind un adevăr al ultimilor câteva decade ale evoluţiei umanităţii şi civilizaţiei. Textul de faţă nu se doreşte o analiză măcar întrucâtva cuprinzătoare a ideii democratice, sau a utilizării dată unui termen – el, acest text are un scop exact şi anume acela de a prezenta  oarecari observaţii asupra condiţiei democraţiilor actuale. Câteva notări asupra utilizării cuvântului şi trimiterilor conceptuale sunt însă necesare, nu prin ele,  însele, ci exclusiv pentru a relativiza  noţiunea şi ideea democratică, reuşind a sublinia o anume derivă a politicii prezentului. Nu este, însă, în joc o perspectivă critică a principiului democratic,  întrucât aceasta ar fi  prea facil de întreprins, cu totul la latitudinea oricui şi nu ar oferi şansa nici unei propuneri de substituire a unor sisteme politice – de tip democratic, evident – prin altceva admisibil sau consistent. Relativizarea mai sus menţionată este tot ceea ce merită să fie introdus prin următoarele câteva rânduri, sau scurte paragrafe.

Democraţia este, pentru Pericle, pentru Lincoln şi pentru mulţi dintre noi, cei de acum, ,, conducerea poporului de către popor, prin popor şi pentru popor’’. Karl Popper a arătat  că, în lumea celei de a doua jumătăţi a secolului XX aşa ceva nu este posibil, rămânând ca umanitatea să se mulţumească a realiza o democraţie în care  guvernarea devenită nesatisfăcătoare pentru un popor, într-un anumit stat, să poată fi înlocuită pe o cale nonviolentă – deci prin alegeri – cu o altă guvernare mai promiţătoare, care va fi, la rândul ei, supusă aceluiaşi drept popular de eliminare, la nevoie, şi înlocuire. Popper propune, poate, o definiţie nesatisfăcătoare în sine, deci în calitate de proiect politic, sau de sistem politic, însă aptă să corespundă cu mult mai bine realităţii condiţiei statelor ce se apreciază atât ele însele  pe sine, cât şi pe altele, similare structural, ca fiind democraţii.

Aristotel afirma că democraţia este un regim imposibil de instituit într-o cetate cu o populaţie mai mare de douăzeci de mii de locuitori bărbaţi, adulţi dispunând de drepturi politice. Astăzi se pretinde oricărui stat de a fi sau a deveni o democraţie. De ce? Din două motive: practic, o democraţie este mai puţin periculoasă militar decât o dictatură, o tiranie, un stat autoritar, cu excepţia cazului în care democraţia respectivă ajunge să se considere suprem invincibilă, în plan global. Sub raportul dreptului, într-o lume atât de complexă precum cea actuală, cu starea ei demografică exorbitantă, cu diversitatea infinită a credinţelor, ideologiilor, culturilor, în interiorul aceluiaşi stat şi încă mai mult la nivelul continentelor şi planetei, nici un  factor acceptabil ca suport de

legitimitate nu  poate fi găsit, cel puţin declarativ, cu excepţia deciziei populare. Şi aici lucrurile rămân oarecum indecise; poporului i se cere continuu să legitimeze o guvernare sau alta, dar mai niciodată nu i se permite să decidă, pe o cale nonviolentă, asupra unei schimbări de regim politico-economic şi social.

Democraţii s-au pretins a fi atât state antice precum şi multe dintre cele moderne, dar congruenţa dintre termen şi realitate rămânea permanent  minată de semnificaţia cuvântului popor: din popor nu făceau parte decât cetăţenii liberi, ori liberi nu erau nici sclavii, nici femeile şi nici popoarele coloniilor sau  grupurile etnice diseminate în state ale altor naţiuni. Când s-ar putea vorbi despre autentice existenţe democratice? Abia începând din ultimele cinci până la opt decenii în cazul unor ţări, în ansamblul lor libere, ori de două-trei decenii pentru altele, rămânând destule alte ţări care nu au nicio legătură cu democraţia.

Cum evoluează însă democraţiile, din momentul în care  ajung acestea să fie, cum-necum democraţii?  O mai lungă experienţă a exerciţiului democratic, fie el nu doar imperfect, ci şi inautentic – în condiţiile unor discriminări grave, a menţinerii în subordinea metropolelor a unor colonii etc. -, dar şi  o oarecare disponibilitate pentru realizarea mai rapidă a unor sisteme de drept de tip democratic se putea crea; rezulta, în aceste cazuri, o democratizare semnificativă a justiţiei precum şi o separare a puterilor în stat. Au apărut  astfel ,, state de drept’’, ceea ce nu înseamnă obligatoriu state democrate, uneori fiind vorba chiar de regimuri autoritare patente; statul este susţinut de drept, dar dreptul este creaţia statului, care putea fi, de exemplu, o monarhie absolută ce se declara cândva de drept divin.

Oricum, pe măsură ce devin într-adevăr democrate, statele încep prin a-şi alege conduceri de o înaltă ţinută a personalităţilor guvernamentale, parlamentare sau, în cazul republicilor, prezidenţiale. Exemplele, în acest sens, pot fi nenumărate. După Cel de al Doilea Război Mondial, primii miniştri sau preşedinţii ţărilor care şi-au  continuat evoluţia democratică, ori au devenit în acei ani democraţii reale (,, democraţiile populare’’ fiind cu totul altceva decât statele unor popoare libere), s-au dovedit  personalităţi dintre cele mai demne, având o înaltă competenţă şi profilele unor conducători de excelentă eficienţă. În general, au mers lucrurile similar şi în ţările care au devenit chiar mai târziu democraţii, ca de exemplu, după Revoluţia din Europa, sau consecutiv eliminării dictaturilor din lumea latino-americană.

Ce se poate observa însă ulterior, în ţările în care democraţia în sensul cel mai larg posibil, acela al eliminării oricărei discriminări în sfera drepturilor politice  (exceptând vârsta minoră sau condiţia de iresponsabilitate  psihică) şi al exercitării lor efective, alegerea personalităţilor de înalt nivel intelectual, de competenţă, experienţă, condiţie etică, sau rezultate obţinute în serviciul public este înlocuită cu alegerea persoanelor în care se reflectă cât mai exact constituţia individului mediu al societăţii

respective – personalitatea este rejectată spre a se face loc subiectului în care sunt copiate trăsăturile care pot fi regăsite în cele  mai  numeroase exemplare ale unei populaţii, fiecare tinzând să aleagă pe cel care este cât mai asemenea lui însuşi.

Presupun că atunci când democraţiile se vor trezi la o adevărată viaţă politică, electoratul acestora va tinde să aducă la vârful ierarhiei statale nu personale în care se văd reflectate figurile celor care vin indistinct la urne, ci pe acelea în care fiecare vede o imagine a valorilor ţării lui, care arată toată demnitatea pe care alegătorul o doreşte naţiunii, civilizaţiei şi statului căruia aparţine. Aşa cum sper să se fi dedus din cele spuse aici, dar cu puţin mai înainte, este foarte posibil ca acest ideal politico-electoral să fie frecvent realizat   în democraţii mai noi, şi nu în acelea care, încrezătoare în condiţia lor câştigată în timp, fac din fiecare cetăţean o fiinţă poate ceva prea încrezătoare în calitatea sa pur individuală – aceasta tocmai atunci, în acele cazuri  cu mult  mai potrivite pentru o anumită modestie.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>