Pages Navigation Menu

Comunism sau altceva?

Comunism sau  altceva?

Au inceput sa darame biserica Enei

Unul dintre lucrurile cele mai oribile – şi ruşinoase – care s-au auzit în România despre comunismul rus a fost dezactivarea – în fapt profanarea şi închiderea – bisericilor, care, fiind zugrăvite, pictate în stil marxist-leninist, sau lăsate ca atare, ori cum se mai fi întâmplat, erau transformare în stabilimente sportive. În acest  mod erau avute în vedere de către un regim totalitar, mai multe obiective, nu doar cele ale unei perspective atee asupra lumii, ci ale anti-creştinismului: reducerea numărului lăcaşelor de cult creştin, umilirea unei anumite forme de credinţă religioasă – ortodoxia -, apariţia regimului comunist   într-o postură discreţionară, atotdominantă şi puternică, relevarea unei presupuse lipse de forţă a credinţei creştine (  care, însa, în final, a reprezentat puterea ce a abolit, anihilat, comunismul european), atragerea tineretului, îndeosebi, către o formă de cult îndreptată înspre o relaţie intimă  a ego-ului individualităţii comuniste cu o societate controlată de partidul comunist şi instrumentele sale politico-sociale.

A fost penibil, a fost abject, a fost, istoric vorbind şi din fericire, inutil. Ortodoxismul, susţinut cât decât în Rusia, în plină perioadă sovietică, de o legătură personală  precum aceea dintre Petru Groza şi Stalin ( nu voi expune acum detaliile, având a da acestui text un cu totul alt sens) a renăscut puternic în Rusia actuală, în ţările foste satelite sovietice şi iradiază deja, ca ortodoxism până şi în America de Sud.

Alterarea religiei creștine

În epoca în care Nicolae Ceauşescu avea o nevoie extremă de susţinere populară, a restaurat mănăstiri, lucru confirmat de o placă din muzeul Mănăstirii Cozia care a stat şi după Revoluţie o vreme şi, după aceasta, nu am mai văzut-o (poate neştiind unde să o caut). Am găsit  însă, în insula Rodos, în palatal somptuos, excepţional – istoric şi estetic – al cavalerilor de Rodos placa prin care se notează că restaurarea acelui mare monument al istoriei universale este datorată Ducelui Benito Mussolini. Gheorghiu Dej beneficiase, fiind în detenţie la Sibiu, de o oarecare ospitalitate, intermediată de Gheorghe Maurer şi de către actriţe din anturajul acestuia , a Episcopului de Vâlcea, devenit, după revenirea la putere a comunismului în România, Patriarhul Iustinian Marina, personalitate socotită mai târziu ca fiind deosebit de importantă în teologia creştină europeană. Când, însă, cuplul Ceauşescu s-a considerat apt să îşi menţină poziţia în România prin alte mijloace decât  cele ale atragerii bunăvoinţei populare, unele biserici nu au avut decât de suferit urbanistic, dacă nu au fost pur şi simplu demolate.

În comunismul de tip sovietic şi cominternist/cominformist refluxuri în dominarea şi alterarea religiei creştine nu au existat sau au fost determinate doar de nevoia statului sovietic, ori a sateliţilor, de a atrage grupuri sporite de turişti, prin pictura de icoane, arhitectura bisericilor, sau prin arta murală datorită căreia multe dintre construcţiile de cult au devenit celebre – în Piaţa Roşie, în Cetatea Kremlinului, în Bucovina de Nord. Mai rău, însă, decât în Uniunea Sovietică -biserica şi credinţa – nu a fost persecutată decât în Albania, unde şi cultul musulman, sau  în primul rând acesta, a fost sever şi inuman oprimat. Nu mai vorbim despre condiţia în comunism a bisericii unite, a protestalismelor clasice sau mai noi, a catolicilor, în ţările cu o populaţie majoritară, sau, oricum, numeroasă, dedicată acestui cult.

Acum epoca oprimării spiritului, în cea mai directă şi amară formă, comparabilă sau depăşită doar de torturarea, înjosirea şi uciderea fiinţei umane – dar într-un anumit sens chiar mai gravă decât această  dezumanizare căci, ne amintim: ,, Iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice…….’’ – a trecut iar libertatea credinţei este asigurată.

Unde se află acum rămăşiţele comunismului?

În legătură cu două dintre cele mai evoluate ţări, considerate  între cele mai distinse, prin civilizaţie, pe care mă şi jenez să le numesc, ale Vestului Europei, aflu că biserici şi catedrale istorice sunt preschimbate acum  în săli de gimnastică, sport, sau atribuite altor activităţi similare. În România, de la Revoluţie şi până astăzi, mi se spune, s-au construit două mii de biserici care nu duc lipsă de credincioşi. În câteva ţări europene vestice se arată  în sondaje  -  numărul celor care se  declară credincioşi – toate religiile numărate împreună, a scăzut în ultimii douăzeci şi cinci de ani, de la aproximativ 70% la cam 22% Cercetate fiind majoritatea ţărilor lumii majoritar creştine, Statele Unite ocupă primul loc, cu apromaximativ 98% , Polonia al doilea loc, iar România este în poziţia a treia . Creştinismul câştigă teren în toată lumea cu excepţia Europei de Vest. Evident, declaraţia de credinţă nu este totuna cu  o credinţa efectivă ( în Evanghelie: Tânărul către Iisus: Cred Doamne, ajută necredinţei mele!) Dar declaraţia de ateism, înseamnă oare ceva serios? O vorbă plină de umor sumbru  a unui autor American al cărui nume nu îl mai ştiu spune astfel: într-un avion în furtună, sau având alte grave probleme de zbor, nu vei găsi niciun ateu! Ortodoxismul este  prea puţin sau de loc afectat de acest val al despiritualizării.

M-am bucurat mult să văd, în demonstraţiile din Turcia, cu ocazia protestelor  caricaturizarea Profetului Mohamed în Occident, bannere pe care credincioşii musulmani scriseseră: ,, noi îi iubim pe Iisus şi pe  Maria’’. Problema mea este foarte exactă: unde se află acum rămăşiţele comunismului? Care ar fi criteriul identificării lor?

Mai notez acum doar o istorie şi îmi pun o întrebare. Istoria: în perioada prerevoluţionară o acuzaţie esenţială venind şi din ţară,  pe cât putea fi avansată, dar mai ales din Vest, la adresa comunismului românesc acuzaţia pe care noi toţi am socotit-o foarte îndreptăţită,   şi la care cum-necum m-am asociat, a fost distrugerea programatică a satelor româneşti. De la începutul începutului participării mele la negocierile de pregătire a admiterii României în Uniunea Europeană, principala obiecţie cu care mă vedeam confruntat era aceasta: România are prea multe sate. Pe când România era acuzată că nu a privatizat decât 50% din economie, Italia avea 50% din economia sa în proprietatea statului. Nu ştiu cât mai are astăzi marea ţară latină ca proprietate de stat şi nici dacă noi mai avem vreun bun economic românesc semnificativ.

Bisericile creştine deranjau comunismul

Întrebarea:  bisericile creştine deranjau comunismul, precum deranjează acum, măcar zonal capitalismul – alte lăcaşuri de cult mai deranjează un sistem sau altul; sunt oare transformate în săli de gimnastică temple budiste, hinduse, zen ori  shintoiste sau, mai aproape de monoteismul nostru, sinagogi sau moschei? Nu am auzit să se întâmple aşa ceva şi, sper, că nici nu voi avea ocazia să aud, căci respect orice formă a credinţei în spirit şi în transcendenţa divină.

Dacă Dumnezeu a ales acum două mii de ani să se lase , prin Fiul său, crucificat pentru oameni, de ce nu am înţelege că El,  încă şi azi, suferă mai mult pentru noi, decât suferim noi înşine, prin propria noastră opoziţie în faţa spiritului şi adevărului. Poate că ar fi suficient, spre a deveni aşa  cum ar trebui să fim, să nu lăsăm să se comită în prezent ceea ce am condamnat din toate puterile doar cu foarte puţini ani înainte.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>