Pages Navigation Menu

Autonomie şi autoritate

Autonomie şi autoritate

Care este ţara cea mai sigură din lume – evident, întrebarea priveşte securitatea naţională, sub raportul primejdiei conflictelor, dar se referă la un popor dispunând de o securitate ce ar merge până la nivelul non-deranjului, nici unei afectări a stării confortabile de securitate deplină? Evident, este Elveţia. Tote armamentele atomice, toate miile de miliarde, în cele mai valoroase valute, dedicate armatelor, toată tehnica militară cea mai modernă, implicând totul,  de la tancuri şi tunuri şi până la super  electronica de un perfect rafinament nu valorează cât neutralitatea şi, implicit, autonomia Elveţiei. Cum pot sta lucrurile astfel? În primul rând, este drept, Elveţia nu a rămas nicicând neînarmată, a fost permanent dispusă a cheltui cât  este necesar pentru a avea o armată, corespunzând dimensiunilor ţării dar perfect echipată, cu materialul de luptă cel mai modern; a construit tot ceea ce era necesar pentru a oferi cetăţenilor săi cea mai bună protecţie antiaeriană, antiatomică, antichimică; rezervele statului încearcă să asigure o bună rezistenţă a civililor la frustrările generate de posibile războaie. Mai presus de toate sunt însă două lucruri, garantând siguranţa Elveţiei: timp de secole această ţară a dat cei mai buni soldaţi ai Europei, cei mai buni soldaţi ai regilor Franţei, ai ducatelor italiene dispuse a face plăţile necesare pentru acoperirea pretenţiilor unor astfel de luptători. Cel de al doilea aspect este încă mai importat  decât cel tocmai menţionat.  La Congresul de la Viena, încheind epoca războaielor napoleoniene, este recunoscută, la nivel european, neutralitatea elveţiană. După unele tulburări interne, echilibrul statului este bine aşezat în 1848. Elveţia îşi respectă ireproşabil, absolut, perfect, neutralitatea proprie, hotărâtă de ea însăşi, confirmată apoi de Europa şi de lume. Nicio atingere nu a fost adusă de nimeni neutralităţii sale şi, pentru a menţine o ţară perfect, organizată într-o deplină normalitate, nici suveranităţii sale, autonomia fiind un termen prea slab spre a caracteriza condiţia unui stat liber şi democrat.

Am fi putut dispune de un stat asemănător cu acela al Elveţiei, după Revoluţia din 1989? Evident, nu. Ca fundament al neutralităţii şi suveranităţii elveţiene stă apartenenţa la Europa Occidentală, nu doar prin poziţia geografică, dar şi prin modelul realizat de politica şi istoria ei de secole. Datoria noastră era integrarea, care confirma dreptul nostru european, venind, de asemenea din timpuri vechi. Merită de notat că, Ţara Românească şi Moldova sunt singurele state aflate la Răsărit de Viena şi până la frontierele de Vest ale Chinei, care există în locurile lor de formare, neîntrerupt, din începutul de secol XIV şi până astăzi, devenind între timp România, dar Europa trebuia să vadă integrarea noastră. Atât doar că a văzut-o încet şi greu pentru că trebuia să existe şi ţara mai puţin vizibilă şi aceasta nu putea fi decât aceea, din fostul bloc comunist,  era, cu excepţia Rusiei care se dovedeşte cea mai autonomă şi care avea să înveţe acum de ce i-ar fi potrivită o mai liniştită ascultare.  Imaginaţi-vă că Elveţiei i s-ar fi propus de către ambasadori în post la Berna să facă numiri de persoane, solicitate explicit, în funcţii oficiale, deci în instituţii de stat. Mai imaginaţi-vă că alţi conducători decât cei ai propriei ţări ar fi definit primejdiile sau soluţiile în politica externă a oricărui stat occidental, fie el oricât de mic şi de puţin populat, şi nu de unul având dimensiunea României.

Nu am fost admişi uşor în NATO şi nici în Uniunea Europeană; care sunt calităţile celor care au devenit  invitaţii recenţi ai integrării?

Există vreo primejdie externă la adresa României? Ameninţăm pe cineva? În condiţii de suveranitate sau măcar autonomie decizională ar fi stupid să o facem. Ce anume apără, în fapt, Elveţia? Condiţia sa de a nu reprezenta o primejdie pentru nimeni – acesta este şi a fost mereu avantajul Elveţiei, dar şi al Suediei  iar după Cel de al Doilea  Război Mondial, al Finlandei. Ce membrii ai NATO – o alianţă dedicată apărării ţărilor membre, la cererea lor – sau ai Uniunii Europene, care încă nu este o federaţie, facem un act, general obligatoriu, nu unul pretins exclusiv României, de restrângerea limitată  şi minimă a suveranităţii, dar în nici un caz şi a autonomiei deciziei politice. Va dori cineva să piardă timp şi resurse pentru destabilizarea noastră? Poate, dacă noi nu ne vom mai reprezenta pe noi înşine ci pe alţii. Puterea unei naţiuni constă în autonomia sa şi în aliaţii pe care îi are, în condiţii contractuale de perfectă paritate a drepturilor.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>