Pages Navigation Menu

,,Aşteptându-i pe barbari’’ – Konstantinos Kavafis: un poem sau filozofia istoriei?

,,Aşteptându-i pe barbari’’ – Konstantinos Kavafis: un poem sau filozofia istoriei?

Konstantinos Kavafis, poetul grec născut la Alexandria, Egipt,  în 1863 şi care a părăsit această lume la şaptezeci de ani, din câte ştim chiar în ziua sa aniversară, se numără printre cele mai mari genii ale artei cuvântului, exprimată în vers, din secolul XX. Între cei care i-au tradus opera poetică în limba română a avut capacitatea şi darul de a-i releva toată subtilitatea emoţională şi perfecţiunea stilistică – cu strălucirea potrivită superbei îndrăzneli şi modestii proprii excepţionalului creator care a fost Kavafis – poetul  de larg , rafinat şi profund talent, spirit, generos,  o inspirată înţelegere, care este Aurel Rău. Prietenia solid stabilită în timp, infailibilă ca legătură, dincolo uneori de anii întreruperilor incidentale a comunicării noastre aceea dintre Aurel Rău şi mine, mi-a deschis calea unei perceperi revelatorii, a ceea ce aş numi o afinitate electivă pentru poezia  personalităţii  elene de o înălţime întrutotul asemenea cu a marilor lirici din perioada clasică a Greciei antice. Nu aş aşeza alături de  Konstantinos Kavafis, dintre poeţii secolului trecut, probabil în nici un caz mai mult de alte şase nume – spre a fi exact: Rainer Maria Rilke, T.S. Eliot, Saint  John-Perse, Pablo Neruda, Dylan Thomas, Jim Morrison  Nu aş fi notat aici astfel de lucruri  dacă incredibila agitaţie produsă – şi încă întreţinută cu îndârjire – la poarta de Est a României, în Sudul Ucrainei, în Sud-Vestul Federaţiei Ruse şi în acea parte a Moldovei numită altă dată, dar  adesea şi acum Basarabia, nu m-ar fi  făcut să îmi  amintesc, deosebit de pregnant, un anumit poem de Kavafis.

Poezia  care îmi trezeşte dorinţa de a mă raporta la ea acum, nu  am   descoperit-o ca semnificaţie filozofico-istorică şi politică, eu însumi, nu mi-a fost subliniată  în estetica sau în implicaţiile sale metaforice de către Aurel Rău ci, acum aproximativ treizeci de ani, de către un foarte bun prieten, un distins intelectual – unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi am şi dintre şi dintre cei mai distinşi intelectuali pe care îi cunosc, un diplomat american, un foarte bun cunoscător al României. Titlul poemului este tocmai acesta: ,, Aşteptându-i pe barbari’’. Prietenul meu american mi-a sugerat să reflectez asupra acestui text poetic, drept urmare a unei discuţii,  oarecum politico-filozofice,  pe care o purtasem atunci. De îndată ce am ajuns între cărţile mele, după întâlnirea avută, am deschis un volum   Kavafis şi am citit – poate recitit – poemul cu acest titlu.

Ceva anume se mai cere notat aici – un lucru în general bine ştiut dar care, oricum, nu trebuie omis: pentru grecii Antichităţii toţi străinii, cu excepţia romanilor şi egiptenilor, erau ,, barbari’’ sau, etimologic văzând termenul, bâlbâiţii. Nu se avea în vedere o bâlbâială propriu zisă  ci o incapacitate de a pronunţa corect cuvintele limbii elene. În fapt era vorba de o discriminare culturală şi de civilizaţie, considerate fiind celelalte popoare  ca inferioare,  din punctul de vedere al nivelului cultural grec, egiptean şi, consecutiv răspândirii civilizaţiei elene şi adoptării acesteia, roman. Replica în oglindă a fost dată de romani – pentru aceştia, de la atribuirea unei  condiţii de barbari nu erau exceptaţi, în afară de ei înşişi, decât grecii şi egiptenii. Evreii, ,,popor ales’’, au desconsiderat străinii – cu toate că Moise cerea lui Israel( în  ,,Pentateuch’’, în ,,Tora’’)  să aibă grijă şi înţelegere faţă de străini, căci şi ei, ,, Israel’’, au fost străini în Egipt’’; motivul acuzaţiei împotriva străinilor era, şi rămânea însă, idolatria acestora.

Poemul ,, Aşteptându-i pe barbari’’ ( traducerea Elena Lazăr , Bucureşti 1993) începe cu versurile:

,, – Ce aşteptăm, în piaţă adunaţi?

,,   Barbarii trebuie astăzi să vină’’

Urmează descrierea aşteptării febrile şi intens anxioase, a unei intervenţii de cucerire, de pătrundere iminentă  într-o  mare capitală a unei armate de barbari, nenumiţi decât astfel, de ocuparea unui Constantinopol probabil, nici acesta specificat prin nume. Populaţia, conducătorii, împăratul nu fac altceva decât să încerce a se constitui într-un dispozitiv, dacă nu de rezistenţă, cel puţin de atenuare  a şocului ce avea să se producă. Civilizaţia pare să aparţină unui Bizanţ, greco-latin; barbarii sunt invadatorii, care vor fi fiind, întrucât ştim că nu au fost puţine valuri de  agresori în spaţiul tot mai pereclitat al fostului Imperiu Roman şi, cu deosebire,  în cel al Greciei bizantine. La lăsarea nopţii, barbarii nu invadaseră puternica şi marea cetate, iar iscoadele anunţau că ei nu mai ameninţau hotarele. Poemul se încheie cu versurile fabuloase, geniale şi cutremurătoare:

,, Dar, fără barbari, acum ce-o să ne facem?

,, Aceştia, totuşi, erau poate o soluţie’’

Să punem, pentru o clipă, în locul presupusului Constantinopol, o Europă unită, foarte mândră, împreună cu aliaţii ei, de valorile europene şi euro-atlantice, cu totul altele decât acelea, neclare, ale restului planetei – după această substituţie  istoria merge apoi de la sine.

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>