Pages Navigation Menu

A număra până la doi (Sau despre minciuna în politică)

A număra până la doi (Sau despre minciuna în politică)

minciuna2

Problema minciunii în politică este una foarte simplă: de minciună se serveşte orice om care aspiră la ceva de natură să depășească mult prea mult drepturile şi capacităţile de care dispune, sau cel care încearcă să protejeze un semen al său ce poate fi sever afectat de cunoaşterea unui adevăr  defavorabil lui sau, la limită, fatal. Cea de a doua variantă a minciunii se asociază; nu rareori, actului medical – ea interesează politica atunci când starea unei ţări este una critică; o guvernare inabilă nu face faţă cu succes problemelor unei crize şi  recurge la minimalizarea dificultăţilor pe care intenţionează sau doar urmează a le genera populaţiei.

În ceea ce priveşte minciuna prin lipsa dreptului la ceea ce se intenţionează a se obţine, acesta priveşte, cu deosebire pe primul om  al unui sistem – conducătorul unui stat, al unei guvernări, al unui partid, al unei instituţii de o importanţă deosebită, al unei armate în acţiune, al unei mari companii comerciale. Monarhii se autodeclarau  a fi de drept divin; preşedinţii se considerau, ori se consideră, nu rareori, reprezentanţii unici ai ţărilor conduse – cine poate spune însă cine era rege în Anglia pe vremea în care Isaac Newton scria ,, Principia  Matematica Philosophiae Naturalis’’ ? Dar cine era rege în Franţa, pe când trăia, şi scria, Francois Villon, ori Francois Rabelais? Reprezintă astăzi cineva Anglia, aşa cum o face, pentru eternitate  William Shakespeare? În opinia lor, dar nu numai a lor guvernele fac tot binele datorită căruia ţările  continuă să existe şi lucrurile pot continua astfel la nesfârşit.

Cred că este suficient să numărăm de la unu la doi pentru a trece de la un exces al minciunii la adevăruri, dacă nu impecabile sau, măcar, aproape certe, la unele rezonabile, ca valoare umană de utilizare şi acceptare împăcată.

În Londra, oricine ştie că monumentul cel mai impunător este dedicat şi îl celebrează statuar pe Amiralul Nelson;  un al doilea, ca grandoare, cred că este acela al Reginei Victoria; lui Winston  Churchill i se dedică o statuie realizată cu un talent nu foarte strălucit, aşezată pe soclu moderat impunător, dar plasată în unul din locurile cele mai distinse ale Regatului Unit, în piaţa Catedralei Westminster . Pe Mall însă, plecând de la Palatul Buckingham , către Trafalgar Square, pe dreapta, întâlneşti un monument de mari dimensiuni, aş zice  enorm – este dedicat comandantului suprem  al armatelor regale în timpul războaielor cu Napoleon; un duce al cărui nume nu mi-l amintesc şi nici nu doresc sa îl caut acum; ceva mai departe, la dimensiuni cu mult mai umane, este momentul  Mareşalului Wellington. Ultimul l-a învins la Waterloo pe Împărat; cel cu monumentul anterior descris, magnific, era vărul ( sau fratele?!) regelui.

Cine a făcut adevărata istorie a Franţei – marii regi nu au fost lipsiţi de merite şi roluri importante; totuşi reprezintă aceştia tot atât pe cât cardinalii Richelieu, Mazarin, ministrul Colbert, prinţul  Talleyrand?

Arcul de Triumf din Bucureşti  este un simbol al demnităţii noastre – ce ne spune el, în chip explicit, despre Ionel I.C. Brătianu, despre Mareşalul Averescu, despre Generalul Eremia Grigorescu? Evident nimic – regele (şi regina) sunt depozitarii gloriei unei naţiuni.

În anii de început ai perioadei post revoluţionare  a României ciocnirile dintre vârfurile partidelor politice mi s-au părut a depăşi măsura normalului. Am propus, omologilor mei din diferitele partide, reprezentând ceea ce s-ar fi putut numi nivelul imediat consecutiv lui unu,  a avea reuniuni care să permită o anumită cooperare de interes naţional între forţe politice diverse. Aceste schiţe ale unei comunicări deschise şi lipsite de aspiraţii, să le spunem câtuşi de puţin ascensionale, au fost numite în respectiva perioadă, în presă ,, Întâlnirile de la Intercontinental’’ Păreau să dea rezultate utile pentru o mai bună conformare a atmosferei politice româneşti .   Nu au plăcut – din câte am înţeles atunci – mai multora dintre persoanele aflate în vârful conducerii  partidelor; ele, în consecinţă, nu au continuat. Acum aşa ceva pare aproape greu chiar şi  de gândit.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>