Pages Navigation Menu

Principiul conservării fragilității

Principiul conservării fragilității

pen-and-paper bun

În timpul Celui de al Doilea Război Mondial, mai exact în timpul războiului nostru cu Uniunea Sovietică scrisorile, trimise în România de oriunde şi către oricine, erau, în mod obligatoriu, introduse în plicuri care aveau să fie puse în cutii poștale, sau depuse la oficii fără a fi lipite. Secretul corespondenței era suprimat, motiv pentru care foarte multe persoane se foloseau, în relațiile lor, de familie, de prietenie, sau ce fel vor mai fi fost, cu precădere de cărțile poștale. Dreptul la secretul corespondenței a fost, din totdeauna, unul recunoscut, cel puțin formal, până și de regimurile autoritare, ideea care stă la baza lui fiind acela de a proteja intimitățile oricărei ființe umane. Să fie vorba, oare, doar de atât? Secretul corespondenței, al convorbirilor telefonice, al comunicărilor în general este garantat de toate constituțiile  și legislațiile democratice și de multe dintre cele despre care se știe că nu asigură condiția celor mai libere sau liberale state. Este evident că întotdeauna legile permit și suspendarea, pe o durată mai scurtă sau mai lungă, a acestui drept, dar numai pentru motive specifice,  de o importanță specială și, chiar atunci, numai prin acţiunea unor  instituții cu atribuții precise în acest domeniu, înalt supravegheate ele însele și în condițiile unei decizii legale, competente,  precis delimitate.

Războiul a fost unul de o extremă implicare a țării, iar regimul Mareșalului Antonescu nu s-a pretins niciodată a fi unul democratic. În momentul așa zisei eliberări, și – într-un anumit sens – chiar eliberare a fost, ceea ce nu înseamnă că a adus o prea îndelungată perioadă de libertate, a fost menținut controlul asupra corespondenței și convorbirilor  telefonice și,ca dovadă a apropierii unei noi epoci istorice, în țară s-a impus predarea tuturor aparatelor de radio, care serviseră timp de ani de zile, sub guvernarea Antonescu, aliată Axei, la ascultarea de către mai toți românii a posturilor ,, Radio Londra” și „Vocea Americii”. Radiourile au fost puse în cutii sigilate, purtând numele proprietarului, și lăsate obligatoriu în custodia  secțiilor locale ale poliţiei.

Ce avem de făcut acum cu problema ascultărilor telefonice,  a înregistrărilor convorbirilor telefonice, ori a mesajelor scrise, transmise prin companiile telefonice sau e-mail ori ca înregistrările ambientale? Presupun că niciun stat , în lumea de azi nu se lipsește de așa ceva, totuși orice relaxare a respectării acestui drept, universal uman, la secretul comunicării interumane nu poate fi decât negativă ca efecte, din mai multe puncte de vedere.

Neîndoielnic, omul, națiunile, populația, umanitatea se cer protejate – de terorism, de circulația drogurilor, de corupție și de multe altele. Se realizează aceasta prin înregistrări și ascultări?

Securitatea unei populații, a unui popor este fragilizată printr-o severă respectare a dreptului la intimitate? Siguranța poate fi întărită prin fragilizarea intimității? Pudoarea intimității a devenit, s-ar putea spune, mai curând o pricină de sarcasm. Ar putea fi vorba de secrete comerciale perfect legale, care nu trebuie să ajungă la concurență –aici am putea conta pe corectitudinea, nu totdeauna dovedită, a instituțiilor care s-ar ocupa de o penetrare mai adâncă în intimitatea comunicărilor, evitând să compromită interese care nu privesc securitatea statului și națiunii. În realitate, este vorba de un aspect pragmatic și de un altul principial care fac nerecomandabilă o imixiune mai intensă, am putea să îi spunem supra-minimală, deci dincolo de ceea ce este strict obligatoriu, în comunicarea interumană.

În primul rând, cine vor fi cei prinși, atunci când se prezumă  că o persoană poate fi ascultată și/sau înregistrată cu multă ușurință? Evident, vor fi cei proști, deci superîncrezuți, alcoolici, drogați, degenerați. Un om politic întrebat cândva dacă, în general, se teme de posibile înregistrări, telefonice, ambientale etc. a răspuns că un responsabil politic trebuie să vorbească totdeauna ca și când aș avea un interceptor atașat. Rezultatul: nu va exista nicio recoltă provenind de la cei inteligenți – mai curând ar trebui crezut că astfel de oameni oricum nu s-ar angaja în acte ilegale; a se vedea Honoré de Balzac – ,, orice crimă( am spus noi: și infracțiune) este o eroare de raționament’’. În plus, dacă persoane deosebit de inteligente ar avea ceva de transmis, în dezacord dacă nu cu legea, cel puțin cu o guvernare anume, acestea ar știi foarte bine cum să deturneze înțelegerea chiar și a celui mai abil agent de interceptare. Se deschide în acest caz o luptă în care nu este sigur că acela care reprezintă interesul statului său va câștiga. Exemple, în acest sens, pot fi date  fără număr provenind îndeosebi din perioadele de război.

Singurul rezultat produs cu siguranță de conştientizarea publicului privind  extinderea interceptărilor este crearea unei tensiuni în populația în general inocentă, tensiuni care pot lua chiar caracterul unei mai semnificative, sau mai vagi, terori.

Care este însă adevăratul sens al dreptului la secretul comunicării interumane? Evident nu este decât în plan secundar cel al protejării intimității, a  cărei vulnerabilizare prin supraveghere nu mai mișcă prea mult pe nimeni. În planul prim este demnitatea persoanei umane – omul are nevoie să se simtă el însuși, respectat, în  condiția sa care, în majoritatea cazurilor este,sau poate fi, sau trebuie considerată a fi, acea a unui comportament de o demnitate identică  spiritului său. Un om urmărit și supravegheat excesiv este un om lezat în demnitatea sa – este ca și când prezumția de nevinovăție care trebuie să îl urmeze în toată viața, ca persoană necondamnată legal, se transformă, printr-o sinistră magie, într-o prezumție de vinovăție, ceea ce pare să vulnerabilizeze securitatea; vulnerabilizează demnitatea și se întoarce, în negativ, asupra siguranței. Socotesc preferabilă întărirea în orice țară a marilor servicii de informații, ca personal, structuri de analiză, mijloace tehnice de alarmare decât prin metoda comparativ ieftină, lipsită de stil când este exagerat dilatată, necesară, totuși, la dimensiuni și metode juste, a înregistrărilor și ascultărilor.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>