Pages Navigation Menu

Previziuni ameninţătoare. Cele două capete ale seriei unor determinări sinistre

Previziuni ameninţătoare. Cele două capete ale seriei unor determinări sinistre

Este neîndoielnic faptul că un război atomic total – implicând cele două superputeri nucleare (alt gen de puteri nici nu au cum exista în lumea umană,  în care  sunt prezente forţe, presiuni, şocuri, ciocniri, dar puterea este strict un atribut divin, atât însă că a fost pus în mâinile oamenilor acest dar, prometeic, al focului, în calitatea cea mai riscantă  ca supunere la încercare şi nefericită, dintre câte sunt cu putinţă, în caz de eşec moral, deci al focului atomic) – ar însemna dispariţia vieţii, oricum a vieţii care se declară drept inteligentă, de pe planeta pe care o numim pământ.

La fel de sigură şi, astfel inevitabilă, trebuie considerată şi deriva oricărui război nuclear, care s-ar presupune, şi nădăjdui, a rămâne local, cel mult  zonal, înspre extindere până la condiţia unui dezastru total. Să ne amintim cum a început Primul Război Mondial: Austro-Ungaria a declarat, pentru o singură viaţă princiară pierdută în urma unui act terorist, război Serbiei; imperiul Rus a reacţionat, în sprijinul ţării slave ameninţate, cu declaraţie de război adresată Austro-Ungariei, aceasta din urmă a fost susţinută printr-un act similar, la adresa Rusiei, de către Germania fapt generând intrarea în război, împotriva statelor centro-europene, a Franţei şi Angliei; ulterior intră în joc Italia, Statele Unite – producând efect mai ales ca efort global – România şi multe alte ţări. Cel de Al Doilea Război Mondial este precedat de seria de lovituri lansate în jur de Reichul hitlerist. Se ajunge la intrarea armatei germane în Polonia; Franţa şi Anglia contraatacă, mai curând declarativ.

razboi

Nazismul nu reuşeşte să înfrângă Anglia, iar Hitler consideră că rezistenţa britanică este rezultatul integrităţii militare a Statului  Sovietic pe care îl atacă, violând recentul său tratat încheiat prin Ribbentrop şi Molotov, cu Stalin. Vin apoi  curând în luptă de o parte sau alta, Japonia, Statele Unite şi multe alte ţări, între care una se numea atunci, precum şi astăzi, cu toate încercările de alterare identitară la care a fost supusă România. Ambele războaie mondiale din secolul XX sunt pregătite, de variate grupări, forţe, mai uşor identificabile sau mai oculte, de adevărate valuri de terorism – exact aşa cum constatăm a se întâmpla şi acum – în timp ce  forţe armate, şi nu dintre cele neînsemnate, par să îşi facă pregătirile. Dacă oamenii politici ai lumii de azi dispun de  memorie şi de cultură, iar nu în ultimul rând, să sperăm, de responsabilitate, nu au cum nu realiza că lucrul cel mai greu de controlat istoric, în desfăşurarea, extinderea şi rezultatul său, este războiul.

Înainte de ieşirea Republicii Populare Chineze din  Cominform şi, implicit, de separarea marii puteri comuniste răsăritene de politica sovietică, are loc o adunare a guvernelor acestei internaţionale pe care Franklin Delano Roosevelt  o obligase la o schimbare a denumirii – încercase, fără succes desfiinţarea ei – şi care înainte se numea Comintern. Preşedintele Mao Tse Tung susţine, cu acea ocazie, o teză pe care, o mai exprimase şi anterior – dar acum pare să fi aspirat, prin intervenţia sa,  la susţinere în favoarea ei, din partea ansamblului forţelor comuniste mondiale, dar mai ales a Uniunii Sovietice – anume că dispariţia capitalismului în lume ar decurge drept urmare a unui război atomic. Mao ar fi afirmat în acea şedinţă, dacă relatările ulterioare sunt fidele, că, în condiţiile înarmărilor din acea perioadă, populaţia Chinei nu ar fi avut cum fi redusă, ca urmare a şocului nuclear, la mai puţin de două sau trei sute de milioane de oameni. Din fericire, la acea vreme – şi apoi – nimeni nu a încercat politico-istoric, şi deci faptic, să verifice validitatea tezei preşedintelui Mao. A fost într-adevăr acesta autorul unei asemenea idei sau nu – este o întrebare căreia încă i s-ar putea da un răspuns exact. Enrico Berlinguer conducător al Partidului comunist italian a fost unul dintre cei care dispunea de informaţii în acest sens.

Pare superfluu de spus că, în versiunea maoistă, distrugerea capitalismului ar fi urmat să survină prin atacul asupra lumii occidentale efectuat de forţele militare atomice ale comunismului. În acest sens, fără o legătură cu teoria Mao,  a vorbit şi Karl Popper, acesta pe baza datelor absolut halucinante pe care i le-a furnizat Andrei Sakharov, laureat Nobel pentru Pace, al cărui plan de atac nuclear asupra Statelor Unite conceput de el însuşi i-a fost refuzat de amiralul şef al flotei de război comuniste, sovietice. Existenţa omului pe pământ este o continuă sursă de miracole, nu totdeauna onorante pentru condiţia umană.

Acum, în cursul tuturor  desfăşurărilor  prea puţin controlate raţional, la care asistăm privind când Iranul, când Ucraina, când nu mai vreau să ştiu ce alte ţări, mă întreb dacă nu cumva ne vom trezi – în această lume, ori în alta, aflată într-un alt plan ontologic – spre a constata că Mao a manifestat, în problema capitalismului, o deplină capacitate profetică, atâta doar că nu era nevoie ca focul să fie aprins de o largă alianţă comunistă. În faţa distrugerii, cele mai vulnerabile sunt ţările în care secolele de civilizaţie şi bunăstare au acumulat un maximum de bogăţie, cultură şi valori civile. Fată de acestea ţările ce alcătuiesc BRIC-ul nu au transformat enorma lor civilizaţie în valori superior structurate în concretul material, în acelaşi grad cu Occidentul. Cazacii au intrat în Parisul post-napoleonian şi au fost graţios serviţi, în localurile care apoi aveau să se numească bistrouri. Moscova ocupată de Napoleon a fost incendiată de ruşii înşişi.

,,Fericiţi făcătorii de pace’’ – doar, ei cei care „fii lui Dumnezeu se vor numi’’, sunt garanţia supravieţuirii civilizaţiei, obligaţi  însă, şi aceştia să nu uite principiul latin: ,,si vis pacem, para bellum’’.  Se pare însă că este o problemă de mult prea mare fineţe separarea pregătirii militare de generarea unei ameninţări, astfel spus a necesarului de inacceptabil, în domeniul politicii externe. Ar merita să ne amintim un adevăr exprimat acum câteva secole: ,, conflictele nu ar dura atât de mult dacă vinovăţia ar fi de o singură parte’’.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>