Pages Navigation Menu

Prea multă sau prea puţină putere

Prea multă sau prea puţină putere

Law scales, judge gavel on table. Symbol of justice

Aud tot timpul vorbindu-se de faptul că trăim într-o ţară în care parchetele, procurorii, tribunalele, judecătorii dispun de prea multă putere. Nu cred că ştim bine ce spunem. Suficient se pare că nu ştia nici Charles de Secondat, baronul de la Brède şi Montesquieu, un mare liberal şi autorul, între multe alte idei, de o specială valoare în orientarea civilizaţiei umane către o nouă politică şi etică, al principiului separării autorităţilor statului, condiţie absolută a unui stat de drept şi astfel premisă evoluţiei democratice ideale, dacă nu şi practice a naţiunilor lumii. Evoluţia, în sens Montesquieu,durează de trei secole şi va mai lua timp dar, în absenţa punerii în aplicare fie şi în mod relativ a condiţiei sale, este evident că aceasta, evoluţia, constituirea ontologică a adevăratei noastre umanităţi nu are nicio şansă.

Montesquieu a pus, la baza împlinirii aspiraţiilor umane pentru o devenire istorică demnă şi dreaptă a statalităţii şi civilizaţiei, autonomia şi, astfel, a separarea autorităţilor legislativă, administrativă şi juridică. El încerca astfel să blocheze dictatul structurii care administrează instituţiile naţionale asupra actelor de elaborare şi emitere a legilor precum şi asupra desfăşurării activităţii juridice şi deci a deciziilor magistraţilor. În acest chip  libertatea persoanei nu mai poate fi afectată şi, consecutiv, cel puţin bazele democraţiei erau aşezate, iar statul de drept instituit. Ceea ce se uită, în legătură cu acest principiu, de către autorul său, precum şi de noi înşine este un fapt simplu şi adesea subliniat: legea, precum şi justiţia, fără un sistem al forţei care să le susţină şi apere, sunt neputincioase, aşa cum forţa necontrolată de lege şi drept este sălbăticie, dacă nu este pur şi simplu crimă  plus neîndoielnic, generatoarea unui mediu al corupţiei. În nici un stat, însă, justiţia nu controlează forţa statului decât în mod ideal şi pur decorativ. Autoritatea nu poate lua caracterul democratic, precum şi pe cel al dreptului, decât acolo unde populaţia, nu tolerează, sub nicio formă, cea mai elementară manifestare ilegitimă a unei instituţii sau persoane. In lucrarea sa ,,Coup d’etat – ghid practic’’, Lutwack relevă faptul că poate explica oricărui grup de forţă cum ar putea prelua puterea în Anglia, atâta doar că Anglia nu se va lăsa niciodată condusă, la niciun nivel, inclusiv la cel popular de către un  guvern nelegitim.

In cele din urmă, pentru memoria lui  Montesquieu, pentru punerea în practică a ideii şi ideilor sale, ca şi altor principale condiţii ale democraţiei, nu rămân decât trei posibilităţi: dotarea justiţiei cu un sistem propriu şi independent în raport cu restul autorităţilor de utilizare a forţei, ceea ce este foarte riscant, sau diminuarea rolului în stat a acelor forţe pe care le-am putea numi gărzile pretoriene ale autorităţii pretins supreme în stat şi ale guvernului sau pur şi simplu ale guvernului, şi, în sfârşit, apelul la popor, educarea cetăţenilor asupra legitimităţii actelor statului, inclusiv a cetăţenilor care alcătuiesc gărzile, ale oricui vor fi fiind. Câtă vreme această ultimă condiţie nu este întrunită, autoritatea într-un stat nu are cum fi nici separată, nici reciproc independentă în compartimentele sale, căci ea va consta în microfoane, interceptoare, revolvere, bastoane de cauciuc, capacitate de a ordona destăinuiri abuzive din funcţii publice, telefoane de influenţare, presiune şi amenințări etc.

O justiţie care primeşte dispoziţii, de oriunde – din propria ţară, sau dintr-un alt stat ori structură multistatală – nu  are prea multă forţă, ci doar o autoritate focusată împotriva unei părţi a cetăţenilor, spre favorizarea altora. În fapt această justiţie nu are deloc putere.

Vom constata capacitatea înaltă a  justiţiei atunci când magistratul  care primeşte o dispoziţie de la indiferent cine sau i se va transmite un ordin în privinţa exercitării funcţiei sale,  va avea autoritatea  necesară pentru a dispune arestarea sau, în cazul unui drept minimal, punerea sub acuzaţie a celui care a îndrăznit să fi intervenit, oricine ar fi acesta. În prezenţa unei astfel de autorităţi a justiţiei nimeni nu va mai  îndrăzni să încerce a o delegitima.

Ce este cu acest val de acţiuni ale unor parchete, sau ale parchetelor pur şi simplu? Dacă ele sunt drepte, înseamnă că sunt şi necesare;merg ele însă până unde trebuie, până unde nu li se mai poate reproşa părtinirea? Sunt cetăţenii României egali nu doar în faţa legii  în chip principial însă abstract,  ci şi în faţa procedurilor de aplicare a legilor? Să sperăm că egalitatea se aplică, şi realizează efectiv, măcar într-o limită rezonabilă de timp, ceea ce poate însemna nişte luni, însă nu foarte multe. Rezultă însă, din actualele acţiuni ale parchetelor încă o problemă: aceea a dinamicii acţiunii judiciare – viteza demarării procedurilor este urmată de o viteză pe măsură, în  zborul de linie al vehiculului reprezentat de ansamblul sistemului, şi aparatului judiciar, al României?

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>