Pages Navigation Menu

Numele şi adevărul

Numele şi adevărul

societate_civila1

Imaginând condiţia societăţii  omeneşti  putem fi convinşi că nimic nu ne-ar opri să mergem foarte departe – am putea concepe existenţa colectivă umană, chiar dacă în primă instanţă nu ar fi simplu, în absenţa statului, a unui sistem de protecţie civică, precum poliţia, eventual, în chip mai romantic: fără armată – ori mai barbar: fără şcoli. Ceea ce nu poate să lipsească este însă comunicarea de masă – în adunarea poporului, sau prin jurnalismul scris, vorbit, audio-vizual, prin internet şi alte mijloace asemenea care vor mai fi create. Nu au cum lipsi jurnaliştii, judecătorii şi medicii – toate celelalte funcţii ale organizării publice mai au, sau li se pot găsi, substituenţi. Creatorul primului ziar scris  a fost  Caius Iulius Cezar – s-a numit ,, Acta diurna populi romanum’’ Biblia – Vechiul Testament – vorbeşte în istoria poporului Israel, întâi despre Judecători şi apoi despre Regi; comunicarea o asigura formarea mulţimilor umane şi întâlnirea sabatică în sinagogă, sau Templu. Vindecarea, într-o civilizaţie, o realizau doctorii, în alta rabinii, invocând puterea Celui Preaînalt. Elementele istoriei necesităţilor absolute ale comunităţilor omeneşti poate fi sensibil mai lungă – m-am referit la acestea ca scuză pentru ceea ce va urma: o raportare la propria mea experienţă în cazul destinului mesajelor transmise.

Constat recent că este necesar să precizez faptul că nu există, nu are cum exista, şansa ca o declaraţie dată de cineva, şi reluată apoi jurnalistic, să se dovedească a fi una fidelă. Se pare că este imposibil ca o fiinţă umană să recepţioneze un mesaj pe care apoi să îl retransmită nemodificat. Nu fac astfel un act de acuzare la adresa presei – dimpotrivă, o consider una din funcţiile esenţiale prin care se constituie starea de fapt a omului social; mai mult decât atât, cred că nu puţini dintre jurnalişti, îmi este greu să spun dacă este vorba de majoritatea lor, sau de o foarte importantă minoritate, sunt oamenii dedicaţi adevărului, caracterizaţi prin responsabilitate şi printr-o aleasă etică. Subiectivitatea, însă, este o forţă devastatoare, greu, dacă nu imposibil de stăpânit integral. Ca să arăt că nu sunt neînţelegător faţă de efectele acestei individualizări perceptive care face astfel încât viaţa publică, fie şi atent consemnată în scris, ori  înregistrată altminteri, însă trecută printr-un intermediar,  să semene cu acel joc de copii care se numea ,, telefonul fără fir’’, în care una era fraza spusă la început şi alta cu totul cea culeasă în cele din urmă, merită să istorisesc faptul că acum mai multe decenii – aproximativ patru – în cursul unui congres internaţional de psihiatrie, la care participau câteva mii de specialişti, s-a produs un eveniment surprinzător şi stresant: în sala plenului manifestării a intrat o persoană, alergând şi strigând pentru ajutor, urmărită fiind de un bărbat care purta în mână un pumnal ameninţător. Când cei doi au ajuns în vecinătatea tribunei oratorului s-a dat un puternic semnal sonor şi s-a  anunţat că faptul văzut de întregul corp ce asista la expunerea ştiinţifică nu a fost decât o înscenare; s-a dat fiecăruia câte o foaie de hârtie – dacă mai era nevoie – şi s-a cerut tuturor să facă descrierea celor văzute. Nu doar că nu se potriveau nici măcar două descrieri ale episodului, dar unele mărturii erau aproape halucinante: unii văzuseră pe agresor purtând un revolver sau cine ştie ce altă armă, alţii vorbeau despre doi agresori şi aşa mai departe. Justiţia are de luptat cu voluntara, dar şi involuntara  încălcare a Poruncii a noua a Decalogului, aceea de a nu ridica mărturia mincinoasă împotriva semenului tău.

Nu cred ca mi-au fost relatate exact declaraţiile vreodată, chiar dacă adesea, poate   mai totdeauna, se încerca  să îmi fie favorabil modificate, ceea ce eu, în modul cel mai sincer, nu îmi doream – aceasta , cu excepţia unora făcute în Statele Unite, mai ales înainte de Revoluţia din Europa, însă şi apoi, ori, de asemenea, prezentate în Franţa , în Grecia, în perioadele misiunii mele externe ca ambasador . Iată, de ce, probabil, explozia talk-show-urilor în care fiecare persoană abordată de presă expune publicului, în direct, mesajele sale.

S-a făcut recent, referire la spusele mele, conform cărora mi-aş fi afirmat convingerea că Federaţia Rusă va mai rupe părţi din Ucraina. Nu am spus niciodată aşa ceva – am declarat simplu că este posibil ca şi alte regiuni, acum ucrainene, locuite majoritar de o populaţie rusească, să dorească a trece la Federaţia Rusă şi, eventual, lucrul acesta să se şi producă; eu însuşi nu m-am înregistrat vorbind, însă mesajul meu aşa a fost. În rest, nu mai calculez unele nepotriviri între cele spuse de mine şi frazele pe care le-au  avut la dispoziţie  cititorii. Ceea ce m-a făcut să scriu acest text, deci ideea centrală a acestuia aş fi putut să o exprim de mult şi vreau să fiu înţeles bine: nu doresc să se simtă nimeni jignit acum, a fost duritatea şi inadecvarea expresiei  de ,, a rupe părţi din….’’ care nu era a mea.

Închei notând că am o convingere personală privind continuarea readaptării statalităţii continentului nostru la etnicitatea teritoriilor europene şi doresc, în plus ca acest proces să fie măsurat, neprecipitat, echilibrat şi în cele din urmă, pozitiv pentru toate părţile în relaţie. Apartenenţa statală cu sila – când este vorba de popoare – are tot atâta valoare pe cât şi iubirea silită, în rest rog să fie clar faptul că nu sunt în mod cert ale mele decât spusele pe care le marchez printr-o semnătură de autor. Între nume şi adevăr – şi doar între acestea – relaţia este sigură pentru fiecare dintre noi.

Sursa foto: veronicadescandotcom.wordpress.com

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>