Pages Navigation Menu

Convergenţa democratică: dreapta, stânga, centrul

Convergenţa democratică: dreapta, stânga, centrul

HiResÎn spaţiul economiei, dreapta reprezintă, evident, prevalenţa capitalului asupra forţei de muncă, sub raportul deciziilor privind politica sectorială de investiţii şi implicit de orientare a capacităţilor umane, dar, mai ales, modul distribuirii venitului.  Stânga  nu are ce altceva fi decât inversarea acestui raport capital-muncă, în favoarea muncii. Centrul este un efort de echilibrare a raporturilor dintre factorii producerii, echilibru niciodată perfect – şi, mai probabil, nici dorit a fi întru-totul împlinit, real -, aşa încât mai rar se vorbeşte despre centru, pur şi simplu, el devenind, în funcţie de interesele  sub constelaţia cărora este structurat  centru-dreapta, ori centru-stânga, denumiri sugerând sau faptul că dominaţia capitalului în economie se exercită cu moderaţie, ori forţa de muncă nu exprimă revendicări excesive. Socio-politic  partidele de dreapta îşi recunosc, istoric vorbind, conducerile ca aflându-se în mâinile marilor posesori de capital, iar formaţiunile de stânga tind să îşi aleagă grupurile de comandă din rândul persoanelor lucrând în diferite niveluri de pregătire şi competentă, dar al căror venit salarial este  nu neaparat unica sursă de existenţă dar, în mod clar are o importanţă semnificativă în bugetul personal și familial prin care se întreţin. Venitul, în grupul social tipic al dreptei, provine din beneficiul conex capitalului pe când în cel al stângii, din retribuirea unei activităţi prestate. Centrul-dreapta sau centrul stânga combină mai mult sau mai puţin, cu o prevalenţă sau alta, modul de asumare a unei părţi accesibile din venitul realizat ca urmare a producerii, rezultând prin investirea unor capitaluri, pe de o parte, şi a unor eforturi şi competenţelor umane, pe de altă parte. S-ar părea că, strict social, considerând partidele politice, acestea ar putea să pară, oriunde  şi totdeauna ca fiind, cu  obligativitate, nişte partide pe care le-am putea denumi ,,de clasă’’ ori, cel puţin, să le considerăm ca formaţiuni poliice având distribuţii specifice în piramida veniturilor individuale, în interiorul unei societăţi, sau în cadrul unei naţiuni. Lucrurile nu stau însă astfel şi dacă acest fapt putea fi înţeles în alte perioade istorice, în epoca actuală el pare de-a dreptul straniu, fără să fie însă şi de neînţeles, până la un final.

În lumea antică aristocraţia – la Roma, ,,optimaţii’’ – constituiau ceea ce astăzi se numeşte, raportându-ne la politică, dreapta; partidele populare, plebeii, formau evident, ceva similar stângii actuale, cel puţin aşa cum, în Franţa pre-revoluţionară, sau revoluţionară, la sfârşitul  secolului XVIII, această parte a naţiunii alcătuia ,, starea a treia’’. Cu toate acestea, în perioada Războaielor  Medice, la Atena, în secolul V în.Hr, şeful partidului aristocratic era recunoscut Aristide, comandantul armatei ateniene în victoria, ultimă, definitivă, asupra perşilor, de la Plateea. Aristide, supranumit Cel Just, era, însă, de o mare modestie a comportării şi de o rară pentru condiţia sa şi foarte

demnă, cetăţeneşte, sărăcie. Dreapta, sau aristocraţia, nu a însemnat numai avere, ci şi nobleţe, tradiţie de familie, tradiţie la nivelul civilizaţiei statului şi poporului.

Partidele de stânga ale Europei actuale se numesc socialiste sau, mai discret, delicat, şi convingător, auto-definite, social-democrate. Numele exact nu are, după cum se va putea constata, prin exemplul dreptei, prea multă importanţă. La început de secol XX, mai multe partide comuniste au rezultat din partide anterior social-democrate. Partide socialiste ale prezentului s-au dovedit exemplar democratice. În componenţa membrilor formaţiunilor socialiste nu lipsesc astăzi oameni cu o remarcabilă condiţie materială, posesori de capitaluri, uneori foarte însemnate, sau personalităţi aparţinând unor familii cu îndelungată tradiţie politică. Prevalenţa este însă a celor care muncesc, asigurând astfel potenţialul economic al ţărilor cărora aparţin şi progresul unor naţiuni europene moderne. Sunt ţări în care partidul social-democrat este denumit partidul profesorilor.

Dreapta europeană alcătuieşte acum, la nivel continental, un mare Partid Popular – o denumire extrem de respectabilă, căreia i se pot releva două implicaţii întrucâtva neaşteptate. A fi de dreapta şi a fi popular – ca partid, om politic, persoană – pare cel puţin contradictoriu. În secolul XIX, de exemplu, aşa ceva nu ar fi putut să treacă în conştiinţa publică; în prezent ne aflăm, însă, într-o cu totul altă epocă a sintezelor politice, şi a originalităţii orientărilor convergente. Câtă vreme aderenţa partidelor naţionale nu lipsește ci, dimpotrivă,  se poate aprecia că auto-denumirea și,astfel, auto-caracterizarea respectivului partid este larg acceptată  la Partidul Popular European  şi,astfel, după cum se va vedea, şi, de fapt se ştie – larg profitabilă politic.

Dreapta europeană este, electoral vorbind, cu adevărat populară – variaţiile de la o ţară la alta pot privi atât gradul susţinerii de către public, precum şi calitatea respectivelor partide ale dreptei, dar, în concretul politic, stânga pare să fie devansată de dreapta, într-o statistică de ansamblu şi, deci, amplu cuprinzătoare. În principiu, ar părea normal ca partidul – sau partidele – bazei piramidei sociale să domine scena politică în orice ţară care practică votul universal şi nu se află sub nicio dominaţie de tip dictatorial, deci sub falsificarea alegerilor. Nivelul de viaţă a crescut în multe ţări dar discrepanţele sociale nu s-au atenuat. O persoană de o mare abilitate în analiza politică mi-a argumentat cu titlu personal, că stânga este temută tocmai pentru că în general ea limitează sursele de venit ilicit şi pentru aceasta se preferă adesea alegerea la guvernare a unor formaţiuni mai laxiste, nu în zona infracţională, dar măcar în aceea a oportunităţilor pentru specula financiară, a arbitrariului în stabilirea unor preţuri şi altele. Nu cred că explicaţia aceasta este cu totul eronată dar nici nu am sentimentul că ea acoperă în întregime virajul destul de net al electoratului european, implicit al aceluia care aparţinea tradiţional stângii, înspre dreapta.

Cred totuşi că se poate da o clară motivaţie, ca reprezentând origina fenomenului actual de orientare a alegătorilor, cu deosebire a celor tineri, dar nu numai a acestora.

Stânga deci social-democraţia, socialismul – nu este unificator egalitariste, precum comunismul, a tuturor variantelor existenţiale umane dar sunt, în mod sigur unitariste. Ce înseamnă acest lucru? În proiectele dezvoltării economice şi sociale, stânga încercă să  practice drumurile evoluţiei societăţilor în cvasi-totalitatea lor. Se urmăreşte, ca simplu exemplu, sporirea salariilor, sau salariului mediu, sau pensiilor, sau tuturor acestora cu 30 procente. Pe cine interesează acest lucru? Pe toată lumea în fond, însă pe nimeni în mod serios. Îmi amintesc de planurile cincinale, care economic vorbind, a făcut din Uniunea Sovietică, din 1922 şi până în 1938, în doar şaisprezece ani, dintr-o ţară integral distrusă a doua putere industrială a lumii, trecând nu doar înaintea Franţei şi Angliei, chiar luate împreună, dar chiar şi înaintea Germaniei, dezvoltată în regim de presiune supra-intensivă de către nazişti. În schimb veniturile populaţiei, în Uniunea Sovietică dar şi, ulterior, în ţările satelit ale Ialtei, urmau să crească prin cel mult câteva, puţine, zeci de procente. Cum putea motiva pe un muncitor faptul că un venit lunar care acum ar fi reprezentat cel mult echivalentul unei sute de dolari, avea să fie, dacă va aştepta muncind însă din toate puterile cinci ani, unul de o sută treizeci. Social-democraţia vorbeşte în termeni globali de creştere şi oferă, în mod explicit doar succesul unei dezvoltări sincrone, pe domenii. Sporirea venitului depinde în mult mai mare măsură de sistem decât de calitatea, sau dacă vrem geniul inventiv, imaginaţia şi iniţiativa personală.

Dreapta propune – cu acoperire sau fără nicio acoperire consistentă – şansa marelui succes individual în schimbul certitudinii de valorizare progresivă şi, până la urmă, în cel mai bun caz moderată, a sistemului. Succesul individual nu este propriu zis loterie, dar verificarea calculului inclus în iniţiativă şi invenţie, care pot fi strălucite şi foarte realiste, o face până la urmă şansa, direcţionabilă, cât poate fi, nu chiar de către norocul simplu, însă exclusiv de o valorizare a riscului. Populaţiile Europei şi, cu deosebire, tinerii continentului, aleg  un joc de tipul ,,totul sau nimic’’, contra aceluia care ar putea fi numit ,, unul pentru toţi, toţi pentru unul’’. Popular este, evident, primul; cel de al doilea răspunde, mai curând, încercărilor care au lăsat în urma lor, ceea ce nu se întâmplă rar, penibile deziluzii.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>