Pages Navigation Menu

Adio, dar ramai cu noi, domnule Marquez!

Adio, dar ramai cu noi, domnule Marquez!

Gabriel Garcia Marquez a murit. Traiasca Gabriel Garcia Marquez!

Oricum ai rosti numele acestei carti, Un veac de singuratate, Cien anos de soledad sau One hundred years of solitude poti simti forta, misterul ce rasuna, se zbate sub coperti. Am evitat multi, multi ani sa o citesc. Era ca si cum mi-era teama de ce urma sa descopar. La 19 ani citisem Toamna Patriarhului si ramasesem mut, neintelegand cum de poate exista o astfel de carte experiment. La 23 am deschis si devorat Generalul in labirintul sau. Si aici m-am oprit un timp. 26 se pare ca a fost varsta potrivita. De atunci, luna de luna am cumparat, citit si iubit cartile lui Gabriel Garcia Marquez. De la 26 am trecut in fuga si cu nerabdare prin Dragoste in vremea holerei, Ceas rau, Despre dragoste si alti demoni, Aventurile lui Miguel Littin si orice altceva am putut gasi in librarii. Ultimii ani au impletit povesti minunate si ciudate populate cu personajele lui, vizitandu-se adesea cu cele din romanele unui alt titan al literaturii mondiale, Mario Vargas Llosa. I-am descoperit in acelasi timp, intins pe acelasi pat de camin bucurestean. Unul cu patriarhul lui ciudat, celalalt cu furtuna apocaliptica a Razboiului sfarsitului lumii. Si fara sa imi dau seama si pe Llosa l-am citit la 23, apoi la 26. Matusa Julia si condeierul, Pestele in apa sau Orasul si cainii au alternat cu romanele lui Marquez. Poate ca asa a vrut viata. Cei mai mari scriitori ai ultimilor 60 de ani sa vina din America Latina si sa ii descopar impreuna. Am inteles ca au fost prieteni, apoi rivali. Au scris si au oferit lumii un univers fabulos, fantastic, unde eroii se topesc in caldura, emotii si decrepitudine, unde victoria nu apare in fapte ci in gandurile cu care te lasa, in senzatiile puternice de frig si cald, de tristete si singuratate pe care numai ei ti le pot transmite atat bine.

gabrielGarciaMarquez1981-Eva-Rubinstein

Au fost diferiti totusi. M-a urmarit ani de zile senzatia de bucurie netarmurita pe care am avut-o citind Dragoste in vremea holerei. Si nu o sa uit niciodata senzatia de sufocare transmisa de personajul Simon Bolivar in labirintul lui sud american.

Dar nu am inteles cu adevarat opera sa pana nu am citit veacul acela de singuratate pe care l-am tot pastrat in rezerva. L-am pastrat poate atatia ani fara sa il citesc din teama de a nu fi cu un pas mai aproape de ultimul roman bun pe care il voi citi vreodata. Cu adevarat bun, nu mediocru, nu bun, nu distractiv, nu altfel si nu ciudatel dar merita. Un roman strivitor, coplesitor, unul care te face sa privesti altfel lumea din jurul tau, unul care la care sa visezi noaptea dupa ce ai adormit cu capul pe paginile sale, unul pe care sa il citesti dimineata in timp ce mananci si te imbraci, unul pe care sa nu il lasi jos in autobuz sau metrou. Unul despre care nu vrei inca sa vorbesti cu altcineva pentru a pastra inca un pic otrava si dulceata paginilor sale doar pentru tine. Inca un pic macar. Si sunt tanar, mai am multe romane fantastice in fata. Si inaintea lui si dupa el am mai citit si voi mai citi creatii care m-au sau ma vor schimba. Crima si pedeapsa, Zorba, Fratii Karamazov, Maestrul si Margareta spre exemplu.

g

Un veac de singurate a facut mai mult decat sa imi spuna povestea Macondo-ului. A facut mai mult decat sa imi spuna ca de fapt poate fi considerat parte dintr-o trilogie ce descrie esenta Americii latine. Macondo – satul primordial, continentul redus la dimensiuni liliputane, Generalul in labirintul sau – eroul visat ce nu se mai poate intoarce sa o salveze si Toamna patriarhului – dictatorul caricaturizat, raul servit lingurita cu lingurita si lopata cu lopate. O combinatie de dulce otravit cu exuberanta, de energie cheltuita inutil dar frumos si caldura toropitoare, multa caldura toropitoare.

Un veac de singuratate m-a facut sa privesc din nou spre interior. M-a facut sa accept ca toate lucrurile cresc si se sting si poate se aprind din nou. Mi-a amintit de persoanele dragi ce mi-au populat copilaria si apoi au plecat spre alte stari, mi-a spus sa nu plang caderea peretilor casei de la tara, sa nu uit imaginea parului din curtea din spate sau a gutuilor mari, galbene ce cadeau coapte langa poarta dinspre gradinita. Asa este randurea universului sau multiversului. Materia se formeaza si se destrama. Trilobitii traiesc 250 de milioane de ani apoi dispar. Candva si stelele se vor stinge si cerul va fi intunecat. Si totusi undeva, in firele timpului si ale spatiului lasam o urma, o amintire, o fantoma frumoasa a celor facuta, asa cum stele moarte inca stralucesc pe cerul nostru.

Vreau sa cred ca urma lasata de Gabriel Garcia Marquez va straluci mult timp, asa discret si somnolent. Ieri, 17 aprilie 2014 a plecat de langa noi marele scriitor dupa o lupta lunga cu o boala grea. Avea 87 de ani si a plecat. Dar nu ne-a parasit.

Adio, dar ramai cu noi, maestre.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>